Înainte de a trata întrebarea dacă întâlnirea cu acel Dumnezeu care în Cristos ne-a arătat chipul său şi ne-a deschis inima poate să fie şi pentru noi nu numai "informativă", ci şi "performativă", adică dacă poate să transforme viaţa noastră în aşa fel încât să ne facă să ne simţim răscumpăraţi prin speranţa pe care ea o exprimă, să ne mai întoarcem la Biserica primară. Nu este greu să ne dăm seama că experienţa micii sclave africane Bakhita a fost şi experienţa multor persoane lovite şi condamnate la sclavie în epoca creştinismului care se năştea. Creştinismul nu adusese un mesaj socio-revoluţionar ca acela cu care Spartacus, în lupte sângeroase, eşuase. Isus nu era Spartacus, nu era un luptător pentru o eliberare politică, asemenea lui Baraba sau Bar-Kochba. Ceea ce Isus, el însuşi mort pe cruce, adusese era ceva total diferit: întâlnirea cu Domnul tuturor domnilor, întâlnirea cu Dumnezeul cel viu şi astfel întâlnirea cu o speranţă care era mai puternică decât suferinţele sclaviei şi care din această cauză transforma dinlăuntru viaţa şi lumea. Ceea ce se întâmplase din nou apare cu maximă claritate în Scrisoarea către Filemon a sfântului Paul. Este vorba de o scrisoare foarte personală, pe care Paul o scrie în închisoare şi-o încredinţează sclavului fugar Onesim pentru stăpânul său - Filemon. Da, Paul îl trimite pe sclav la stăpânul său de la care fugise şi nu face aceasta poruncindu-i, ci rugându-l: "Te rog pentru copilul meu, pentru Onesim, pe care l-am născut în lanţuri [...] Ţi l-am trimis înapoi, pe el, care este inima mea [...] Poate tocmai de aceea a fost despărţit de tine pentru un timp ca să-l primeşti înapoi pentru veşnicie, dar nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit" (Flm 10-16). Oamenii care, în funcţie de starea lor civilă, se raportează între ei ca stăpâni şi sclavi, ca membrii ai unicei Biserici au devenit între ei fraţi şi surori - aşa se numeau creştinii între ei. În virtutea Botezului fuseseră renăscuţi, se adăpaseră din acelaşi Duh şi primeau împreună, unul lângă altul, trupul Domnului. Chiar dacă structurile externe rămâneau aceleaşi, acest lucru schimba societate dinlăuntru. Dacă Scrisoarea către Evrei spune că aici pe pământ creştinii nu au locuinţă stabilă, ci o caută pe cea viitoare (cf. Ev 11,13-16; Fil 3,20), aceasta e cu totul altceva decât o simplă trimitere la o perspectivă viitoare: societatea prezentă este recunoscută de creştini ca o societate improprie; ei aparţin unei societăţi noi, spre care se îndreaptă şi care, în pelerinajul lor, este anticipată.
Trebuie să adăugăm încă un alt punct de vedere. Scrisoare întâi către Corinteni (1,18-31) ne arată că o mare parte dintre primii creştini aparţinea păturilor sociale de jos şi, tocmai pentru aceasta, era disponibilă pentru experienţa noii speranţe, aşa cum am întâlnit-o în exemplul Bakhitei. Totuşi, încă de la început existau convertiri şi în păturile aristocratice şi culte. Deoarece chiar şi ei trăiau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume". Mitul îşi pierduse credibilitatea; religia de stat romană se sclerozase devenind un simplu ceremonial, care era îndeplinit cu scrupulozitate, dar redus de acum numai la o "religie politică". Raţionalismul filozofic îi marginalizase pe zei în domeniul irealului. Divinul era văzut în diferite moduri în forţele cosmice, dar un Dumnezeu căruia să i se poată ruga nu exista. Paul ilustrează problematica esenţială a religiei de atunci în mod absolut adecvat, atunci când contrapune vieţii "după Cristos" o viaţă sub domnia "elementelor cosmosului" (Col 2,8). În această perspectivă un text al sfântului Grigore din Nazianz poate să fie iluminant. El spune că în momentul în care magii conduşi de stea l-au adorat pe noul rege Cristos, a venit sfârşitul astrologiei, pentru că de acum stelele se rotesc conform orbitei fixate de Cristos[2]. De fapt, în această scenă este răsturnată concepţia de atunci despre lume care, în mod diferit, este din nou în culmea gloriei şi astăzi. În definitiv, nu elementele cosmosului, legile materiei, conduc lumea şi pe om, ci un Dumnezeu personal conduce stelele, adică universul; nu legile materiei şi ale evoluţiei sunt ultima instanţă, ci raţiunea, voinţa, iubirea - o persoană. Şi dacă noi cunoaştem această persoană şi ea ne cunoaşte pe noi, atunci într-adevăr puterea implacabilă a elementelor materiale nu mai este ultima instanţă; atunci nu suntem sclavi ai universului şi ai legilor sale, atunci suntem liberi. O atare conştiinţă a determinat în antichitate spiritele sincere la căutare. Cerul nu este gol. Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cazualităţii materiei, ci în toate şi în acelaşi timp mai presus de toate există o voinţă personală, există un Spirit care în Isus Cristos s-a revelat ca iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu