Înainte de a ne dedica acestor întrebări ale noastre, astăzi deosebit de simţite, trebuie să ascultăm un pic mai atent mărturia Bibliei despre speranţă. "Speranţă", de fapt, este un cuvânt central al credinţei biblice - până acolo încât în diferite texte cuvintele "credinţă" şi "speranţă" par interschimbabile. Astfel, Scrisoarea către Evrei leagă strâns de "plinătatea credinţei" (10,22) "neclintita mărturisire a speranţei" (10,23). Şi atunci când Scrisoarea întâi a lui Petru îi îndeamnă pe creştini să fie mereu gata să dea răspuns cu privire la logos-ul - sensul şi motivaţia - speranţei lor (cf. 3,15), "speranţă" este echivalent cu "credinţă". Cât a fost de determinantă pentru conştiinţa primilor creştini faptul că au primit în dar o speranţă vrednică de crezare se manifestă şi acolo unde este comparată existenţa creştină cu viaţa înainte de credinţă sau cu situaţia adepţilor altor religii. Paul le aminteşte efesenilor că, înainte de întâlnirea lor cu Cristos, erau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume" (Ef 2,12). Desigur, el ştie că ei au avut zei, că au avut o religie, însă zeii lor se dovediseră discutabili şi din miturile lor contradictorii nu venea nici o speranţă. În pofida zeilor, ei erau "fără Dumnezeu" şi prin urmare se aflau într-o lume întunecată, în faţa unui viitor obscur. "In nihil ab nihilo quam cito recidimus" (În nimic din nimic cât de repede recădem)[1] spune un epitaf din epoca aceea - cuvinte în care apare fără jumătăţi de măsură ceea ce aminteşte Paul. În acelaşi sens le spune tesalonicenilor: Voi nu trebuie "să vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţă" (1Tes 4,13). Şi aici apare ca element distinctiv al creştinilor faptul că ei au un viitor: nu că ştiu în amănunţime ceea ce îi aşteaptă, ci ştiu în ansamblu că viaţa lor nu se sfârşeşte în gol. Numai atunci când viitorul este sigur ca realitate pozitivă, devine posibil de trăit şi prezentul. Astfel putem spune acum: creştinismul nu era numai o "veste bună" - o comunicare de conţinuturi necunoscute până în acel moment. În limbajul nostru s-ar spune: mesajul creştin nu era numai "informativ", ci "performativ". Aceasta înseamnă: evanghelia nu este numai o comunicare de lucruri care se pot şti, ci este o comunicare care produce fapte şi schimbă viaţa. Poarta întunecată a timpului, a viitorului, a fost deschisă larg. Cel care are speranţă trăieşte diferit; i-a fost dăruită o viaţă nouă.
Acum însă se impune întrebarea: în ce constă această speranţă care, ca speranţă, este "răscumpărare"? Ei bine: nucleul răspunsului este dat în textul din Scrisoarea către Efeseni citat puţin mai înainte: efesenii, înainte de întâlnirea cu Cristos erau fără speranţă, pentru că erau "fără Dumnezeu în lume". A ajunge să-l cunoşti pe Dumnezeu - pe Dumnezeul adevărat, aceasta înseamnă a primi speranţă. Pentru noi care trăim din totdeauna cu conceptul creştin de Dumnezeu şi ne-am deprins cu el, posesia speranţei, care provine din întâlnirea reală cu acest Dumnezeu, aproape că nu mai este perceptibilă. Exemplul unei sfinte din timpul nostru poate să ne ajute într-o oarecare măsură să înţelegem ce înseamnă a-l întâlni pentru prima dată şi în mod real pe acest Dumnezeu. Mă gândesc la africana Giuseppina Bakhita, canonizată de papa Ioan Paul al II-lea. S-a născut prin anul 1869 - ea însăşi nu ştia data precisă - în Darfur, în Sudan. La vârsta de nouă ani a fost răpită de traficanţii de sclavi, lovită până la sânge şi vândută de cinci ori în pieţele din Sudan. În cele din urmă, ca sclavă se afla în slujba mamei şi a soţiei unui general şi acolo în fiecare zi era biciuită până la sânge; ca urmare a acestor biciuiri, i-au rămas pentru toată viaţa 144 de cicatrice. În sfârşit, în anul 1882 a fost cumpărată de un comerciant italian pentru consulul italian Callisto Legnani care, în faţa înaintării mahdiştilor, s-a întors în Italia. Aici, după "stăpâni" aşa de teribili în proprietatea cărora a fost până în acel moment, Bakhita ajunge să cunoască un "stăpân" cu totul diferit - în dialectul veneţian, pe care-l învăţase acum, îl numea "paron" pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Isus Cristos. Până atunci cunoscuse numai stăpâni care o dispreţuiau şi o maltratau sau, în cazul cel mai bun, o considerau o sclavă utilă. Acum însă auzea vorbindu-se că există un "paron" mai presus de toţi stăpânii, Domnul tuturor domnilor, şi că acest Domn este bun, bunătatea în persoană. Ajungea să ştie că acest Domn o cunoştea şi pe ea, o crease şi pe ea - mai mult, că el o iubea. Şi ea era iubită, şi chiar de "Paron"-ul suprem, în faţa căruia toţi ceilalţi stăpâni sunt ei înşişi numai slugi mizerabile. Ea era cunoscută şi iubită şi era aşteptată. Mai mult, acest Stăpân înfruntase personal destinul de a fi lovit şi acum o aştepta "la dreapta lui Dumnezeu Tatăl". Acum ea avea "speranţă" - nu numai mica speranţă de a găsi stăpâni mai puţin cruzi, ci marea speranţă: eu sunt în mod definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla - eu sunt aşteptată de această iubire. Şi astfel viaţa mea este bună. Prin cunoaşterea acestei speranţe ea era "răscumpărată", nu se mai simţea sclavă, ci fiică liberă a lui Dumnezeu. Înţelegea ceea ce Paul înţelegea când le amintea efesenilor că înainte erau fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume - fără speranţă pentru că erau fără Dumnezeu. Astfel, atunci când au voit s-o ducă din nou în Sudan, Bakhita a refuzat; nu era dispusă să se despartă din nou de "Paron"-ul său. La 9 ianuarie 1890 a fost botezată şi miruită şi a primit prima sfântă Împărtăşanie din mâinile patriarhului de Veneţia. La 8 decembrie 1896, la Verona, a rostit voturile în Congregaţia Surorilor Canossiane şi de atunci - alături de muncile sale în sacristie şi la poarta mănăstirii - a încercat în diferite călătorii în Italia mai ales să solicite la misiune: eliberarea pe care o primise prin întâlnirea cu Dumnezeul lui Isus Cristos simţea că trebuie s-o extindă, trebuia să fie dăruită şi altora, la un cât mai mare posibil număr de persoane. Speranţa, care se născuse pentru ea şi o "răscumpărase", nu putea s-o ţină pentru ea: această speranţă trebuia să ajungă la mulţi, să ajungă la toţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu