Conceptul de speranţă bazată pe credinţă în Noul Testament şi în Biserica primară

Înainte de a trata întrebarea dacă întâlnirea cu acel Dumnezeu care în Cristos ne-a arătat chipul său şi ne-a deschis inima poate să fie şi pentru noi nu numai "informativă", ci şi "performativă", adică dacă poate să transforme viaţa noastră în aşa fel încât să ne facă să ne simţim răscumpăraţi prin speranţa pe care ea o exprimă, să ne mai întoarcem la Biserica primară. Nu este greu să ne dăm seama că experienţa micii sclave africane Bakhita a fost şi experienţa multor persoane lovite şi condamnate la sclavie în epoca creştinismului care se năştea. Creştinismul nu adusese un mesaj socio-revoluţionar ca acela cu care Spartacus, în lupte sângeroase, eşuase. Isus nu era Spartacus, nu era un luptător pentru o eliberare politică, asemenea lui Baraba sau Bar-Kochba. Ceea ce Isus, el însuşi mort pe cruce, adusese era ceva total diferit: întâlnirea cu Domnul tuturor domnilor, întâlnirea cu Dumnezeul cel viu şi astfel întâlnirea cu o speranţă care era mai puternică decât suferinţele sclaviei şi care din această cauză transforma dinlăuntru viaţa şi lumea. Ceea ce se întâmplase din nou apare cu maximă claritate în Scrisoarea către Filemon a sfântului Paul. Este vorba de o scrisoare foarte personală, pe care Paul o scrie în închisoare şi-o încredinţează sclavului fugar Onesim pentru stăpânul său - Filemon. Da, Paul îl trimite pe sclav la stăpânul său de la care fugise şi nu face aceasta poruncindu-i, ci rugându-l: "Te rog pentru copilul meu, pentru Onesim, pe care l-am născut în lanţuri [...] Ţi l-am trimis înapoi, pe el, care este inima mea [...] Poate tocmai de aceea a fost despărţit de tine pentru un timp ca să-l primeşti înapoi pentru veşnicie, dar nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit" (Flm 10-16). Oamenii care, în funcţie de starea lor civilă, se raportează între ei ca stăpâni şi sclavi, ca membrii ai unicei Biserici au devenit între ei fraţi şi surori - aşa se numeau creştinii între ei. În virtutea Botezului fuseseră renăscuţi, se adăpaseră din acelaşi Duh şi primeau împreună, unul lângă altul, trupul Domnului. Chiar dacă structurile externe rămâneau aceleaşi, acest lucru schimba societate dinlăuntru. Dacă Scrisoarea către Evrei spune că aici pe pământ creştinii nu au locuinţă stabilă, ci o caută pe cea viitoare (cf. Ev 11,13-16; Fil 3,20), aceasta e cu totul altceva decât o simplă trimitere la o perspectivă viitoare: societatea prezentă este recunoscută de creştini ca o societate improprie; ei aparţin unei societăţi noi, spre care se îndreaptă şi care, în pelerinajul lor, este anticipată.

Trebuie să adăugăm încă un alt punct de vedere. Scrisoare întâi către Corinteni (1,18-31) ne arată că o mare parte dintre primii creştini aparţinea păturilor sociale de jos şi, tocmai pentru aceasta, era disponibilă pentru experienţa noii speranţe, aşa cum am întâlnit-o în exemplul Bakhitei. Totuşi, încă de la început existau convertiri şi în păturile aristocratice şi culte. Deoarece chiar şi ei trăiau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume". Mitul îşi pierduse credibilitatea; religia de stat romană se sclerozase devenind un simplu ceremonial, care era îndeplinit cu scrupulozitate, dar redus de acum numai la o "religie politică". Raţionalismul filozofic îi marginalizase pe zei în domeniul irealului. Divinul era văzut în diferite moduri în forţele cosmice, dar un Dumnezeu căruia să i se poată ruga nu exista. Paul ilustrează problematica esenţială a religiei de atunci în mod absolut adecvat, atunci când contrapune vieţii "după Cristos" o viaţă sub domnia "elementelor cosmosului" (Col 2,8). În această perspectivă un text al sfântului Grigore din Nazianz poate să fie iluminant. El spune că în momentul în care magii conduşi de stea l-au adorat pe noul rege Cristos, a venit sfârşitul astrologiei, pentru că de acum stelele se rotesc conform orbitei fixate de Cristos[2]. De fapt, în această scenă este răsturnată concepţia de atunci despre lume care, în mod diferit, este din nou în culmea gloriei şi astăzi. În definitiv, nu elementele cosmosului, legile materiei, conduc lumea şi pe om, ci un Dumnezeu personal conduce stelele, adică universul; nu legile materiei şi ale evoluţiei sunt ultima instanţă, ci raţiunea, voinţa, iubirea - o persoană. Şi dacă noi cunoaştem această persoană şi ea ne cunoaşte pe noi, atunci într-adevăr puterea implacabilă a elementelor materiale nu mai este ultima instanţă; atunci nu suntem sclavi ai universului şi ai legilor sale, atunci suntem liberi. O atare conştiinţă a determinat în antichitate spiritele sincere la căutare. Cerul nu este gol. Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cazualităţii materiei, ci în toate şi în acelaşi timp mai presus de toate există o voinţă personală, există un Spirit care în Isus Cristos s-a revelat ca iubire.

Credinţa este speranţă

Înainte de a ne dedica acestor întrebări ale noastre, astăzi deosebit de simţite, trebuie să ascultăm un pic mai atent mărturia Bibliei despre speranţă. "Speranţă", de fapt, este un cuvânt central al credinţei biblice - până acolo încât în diferite texte cuvintele "credinţă" şi "speranţă" par interschimbabile. Astfel, Scrisoarea către Evrei leagă strâns de "plinătatea credinţei" (10,22) "neclintita mărturisire a speranţei" (10,23). Şi atunci când Scrisoarea întâi a lui Petru îi îndeamnă pe creştini să fie mereu gata să dea răspuns cu privire la logos-ul - sensul şi motivaţia - speranţei lor (cf. 3,15), "speranţă" este echivalent cu "credinţă". Cât a fost de determinantă pentru conştiinţa primilor creştini faptul că au primit în dar o speranţă vrednică de crezare se manifestă şi acolo unde este comparată existenţa creştină cu viaţa înainte de credinţă sau cu situaţia adepţilor altor religii. Paul le aminteşte efesenilor că, înainte de întâlnirea lor cu Cristos, erau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume" (Ef 2,12). Desigur, el ştie că ei au avut zei, că au avut o religie, însă zeii lor se dovediseră discutabili şi din miturile lor contradictorii nu venea nici o speranţă. În pofida zeilor, ei erau "fără Dumnezeu" şi prin urmare se aflau într-o lume întunecată, în faţa unui viitor obscur. "In nihil ab nihilo quam cito recidimus" (În nimic din nimic cât de repede recădem)[1] spune un epitaf din epoca aceea - cuvinte în care apare fără jumătăţi de măsură ceea ce aminteşte Paul. În acelaşi sens le spune tesalonicenilor: Voi nu trebuie "să vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţă" (1Tes 4,13). Şi aici apare ca element distinctiv al creştinilor faptul că ei au un viitor: nu că ştiu în amănunţime ceea ce îi aşteaptă, ci ştiu în ansamblu că viaţa lor nu se sfârşeşte în gol. Numai atunci când viitorul este sigur ca realitate pozitivă, devine posibil de trăit şi prezentul. Astfel putem spune acum: creştinismul nu era numai o "veste bună" - o comunicare de conţinuturi necunoscute până în acel moment. În limbajul nostru s-ar spune: mesajul creştin nu era numai "informativ", ci "performativ". Aceasta înseamnă: evanghelia nu este numai o comunicare de lucruri care se pot şti, ci este o comunicare care produce fapte şi schimbă viaţa. Poarta întunecată a timpului, a viitorului, a fost deschisă larg. Cel care are speranţă trăieşte diferit; i-a fost dăruită o viaţă nouă.

Acum însă se impune întrebarea: în ce constă această speranţă care, ca speranţă, este "răscumpărare"? Ei bine: nucleul răspunsului este dat în textul din Scrisoarea către Efeseni citat puţin mai înainte: efesenii, înainte de întâlnirea cu Cristos erau fără speranţă, pentru că erau "fără Dumnezeu în lume". A ajunge să-l cunoşti pe Dumnezeu - pe Dumnezeul adevărat, aceasta înseamnă a primi speranţă. Pentru noi care trăim din totdeauna cu conceptul creştin de Dumnezeu şi ne-am deprins cu el, posesia speranţei, care provine din întâlnirea reală cu acest Dumnezeu, aproape că nu mai este perceptibilă. Exemplul unei sfinte din timpul nostru poate să ne ajute într-o oarecare măsură să înţelegem ce înseamnă a-l întâlni pentru prima dată şi în mod real pe acest Dumnezeu. Mă gândesc la africana Giuseppina Bakhita, canonizată de papa Ioan Paul al II-lea. S-a născut prin anul 1869 - ea însăşi nu ştia data precisă - în Darfur, în Sudan. La vârsta de nouă ani a fost răpită de traficanţii de sclavi, lovită până la sânge şi vândută de cinci ori în pieţele din Sudan. În cele din urmă, ca sclavă se afla în slujba mamei şi a soţiei unui general şi acolo în fiecare zi era biciuită până la sânge; ca urmare a acestor biciuiri, i-au rămas pentru toată viaţa 144 de cicatrice. În sfârşit, în anul 1882 a fost cumpărată de un comerciant italian pentru consulul italian Callisto Legnani care, în faţa înaintării mahdiştilor, s-a întors în Italia. Aici, după "stăpâni" aşa de teribili în proprietatea cărora a fost până în acel moment, Bakhita ajunge să cunoască un "stăpân" cu totul diferit - în dialectul veneţian, pe care-l învăţase acum, îl numea "paron" pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Isus Cristos. Până atunci cunoscuse numai stăpâni care o dispreţuiau şi o maltratau sau, în cazul cel mai bun, o considerau o sclavă utilă. Acum însă auzea vorbindu-se că există un "paron" mai presus de toţi stăpânii, Domnul tuturor domnilor, şi că acest Domn este bun, bunătatea în persoană. Ajungea să ştie că acest Domn o cunoştea şi pe ea, o crease şi pe ea - mai mult, că el o iubea. Şi ea era iubită, şi chiar de "Paron"-ul suprem, în faţa căruia toţi ceilalţi stăpâni sunt ei înşişi numai slugi mizerabile. Ea era cunoscută şi iubită şi era aşteptată. Mai mult, acest Stăpân înfruntase personal destinul de a fi lovit şi acum o aştepta "la dreapta lui Dumnezeu Tatăl". Acum ea avea "speranţă" - nu numai mica speranţă de a găsi stăpâni mai puţin cruzi, ci marea speranţă: eu sunt în mod definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla - eu sunt aşteptată de această iubire. Şi astfel viaţa mea este bună. Prin cunoaşterea acestei speranţe ea era "răscumpărată", nu se mai simţea sclavă, ci fiică liberă a lui Dumnezeu. Înţelegea ceea ce Paul înţelegea când le amintea efesenilor că înainte erau fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume - fără speranţă pentru că erau fără Dumnezeu. Astfel, atunci când au voit s-o ducă din nou în Sudan, Bakhita a refuzat; nu era dispusă să se despartă din nou de "Paron"-ul său. La 9 ianuarie 1890 a fost botezată şi miruită şi a primit prima sfântă Împărtăşanie din mâinile patriarhului de Veneţia. La 8 decembrie 1896, la Verona, a rostit voturile în Congregaţia Surorilor Canossiane şi de atunci - alături de muncile sale în sacristie şi la poarta mănăstirii - a încercat în diferite călătorii în Italia mai ales să solicite la misiune: eliberarea pe care o primise prin întâlnirea cu Dumnezeul lui Isus Cristos simţea că trebuie s-o extindă, trebuia să fie dăruită şi altora, la un cât mai mare posibil număr de persoane. Speranţa, care se născuse pentru ea şi o "răscumpărase", nu putea s-o ţină pentru ea: această speranţă trebuia să ajungă la mulţi, să ajungă la toţi

Vînzătorii de iluzii

Beduinul, trăindu-şi ultimele clipe ale vieţii mergea prin pustiu. Ultima cămilă o ucisese pentru a-i bea sîngele vîscos, ca să-şi potolească setea. Deşi ştia bine locurile, de data aceasta soarta îi jucase festa. Greşise probabil drumul din cauza oboselii şi a grabei. Se dăduse bătut, dar instinctul de supravieţuire îl mîna înainte. În clipa cînd voia să închidă ochii şi să cadă, văzu la mai puţin de 2 km, după calculele lui, o baltă de apă care strălucea de-i luau ochii. Mintea nu-i mai judeca, sări în picioare şi începu să alerge ca un nebun. Dorinţa de a trăi îl duse acolo unde văzuse apa, dar nu văzu decît nişte bolovani mari, iar împrejur doar nisip. Fata Morgană, denumirea personalizată a mirajului, îl găsise tocmai pe el şi îi aduse ultimul cadou – moartea.

Mi-am lăsat fantezia să scrie această povestioară. Mirajul este doar o iluzie optică, care se formează datorită unghiului de refracţie a luminii care arată obiecte care se află la sute de km ca fiind la cîţiva km. Orice lucru pe care îl vedem sau îl auzim, dar nu există în realitate, este doar o iluzie. Dumnezeu este împotriva celor care folosesc minciuna. În Vechiul Testament, Dumnezeu le-a spus evreilor Ezechiel 45:10 “Să aveţi cumpene drepte, o efă dreaptă, şi un bat drept”. Poporul a trecut însă la iluzii, transformînd efa, care avea o măsură determinată, într-o unitate de măsură mai mică : Mica 6:10-13 “Mai sînt în casa celui rău comori nelegiuite, şi blestemata efă mică? Pot socoti Eu curat pe celce are o cumpănă nedreaptă şi greutăţi strîmbe în sac? Pentrucă bogaţii lui sînt plini de sîlnicie, locuitorii lui spun minciuni, şi limba lor este numai înşelătorie în gura lor, de aceea, şi Eu te voi lovi cu suferinţa, te voi pustii pentru păcatele tale”.

Oamenii pot fi la fel de amăgitori ca şi mirajul, vînzîndu-vă iluzii care o să vă coste. În asortimentul iluziilor intră: “umflarea”rezultatele obţinute, poveşti privind familiile-model ale lor, reclama persoanei proprii, prezentarea personală ca oameni suprasfinţi etc. Şi sigur oamenii se prind, cumpărînd iluzii dar neştiind însă realitatea. Nu alergaţi ca beduinul, lăsîndu-vă conduşi de sentimente, ci conduceţi-vă de raţiune.

Îi veţi cunoaşte după roadele lor

Pentru a cunoaşte cît de bun este un pom, nu este neapărat să mergi şi să cercetezi ce spune enciclopedia despre acest pom, este de ajuns să-i vezi rodul, sau să ştii dacă e comestibil. În lumea plantelor, cît şi în lumea animalelor întotdeauna a existat culoarea de avertisment. De obicei plantele, insectele, amfibiile, reptilele care au un colorit ţipător se ştie că sunt otrăvitoare şi deci periculoase. Celelalte animale întotdeauna vor evita să atace asemenea animale sau să încerce să consume asemenea plante. Cu oamenii este mai complicat. Ei nu prea au asemenea culori ca să-i depistezi.

Domnul Isus ne-a dat însă prin Cuvîntul Său o modalitate de ai cunoaşte: Matei 7:15-20 “Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Unele din roadele acestor prooroci mincinoşi sunt ucenicii pe care îi au. Şi nu trebuie să te întîlneşti cu “pomul” ca să ştii ce roade aduce, întîlneşte-te cu ucenicii! Dacă vei vedea că ucenicii stăruie în dragostea frăţească, caută să ajute pe cineva cu adevărat din dragoste, sunt buni la inimă, trăiesc după voia lui Dumnezeu, ferice de pomul care i-a crescut. Dacă însă ucenicii nu au dragoste macar unul faţă de altul, nemaivorbind de ceilalţi din jur, dacă fiecare din ei caută să arate că este mare şef, dacă caută doar să asuprească, să rupă ca cîinii, dacă sunt nişte mincinoşi, nişte hapsîni, dacă nu Dumnezeu este prioritate, ci slujirea lui Dumnezeu, atunci vai de pomul care i-a crescut. Este o mare diferenţă dintre a fi Dumnezeu prioritate şi a fi slujirea lui Dumnezeu o prioritate. În primul caz faci ceea ce faci pentru că îl iubeşti pe Dumnezeu şi cauţi ca toată slava, cinstea şi onoarea să fie a Lui. În al doilea caz pretinzi că faci ceva pentru Dumnezeu, iar ceea ce faci este doar o înşelăciune cautînd să te ridici pe tine în slavi şi să arăţi cine eşti. În acest caz doar te foloseşti de Dumnezeu pentru ca lumea să te cunoască. Dacă eşti unul dintre aceştia trebuie să fii atent şi să ştii că : Isaia 42:8 “Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n’o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor”.

Nu reduceți pe Dumnezeu la doctrine

Ca și oameni avem o anumită înțelegere a ceea ce numim Dumnezeu. Ceea ce putem învața despre Dumnezeu este doar în Biblie. Studiind, ne facem anumite păreri și doctrine bazate pe învățătura biblică. Asimilăm noi cunoștințe care ne fac mai experți în materie, dar ne duc mai departe de Dumnezeu. Devenim legaliști, niște oameni care oferă o impresie de credința, dar subminîndu-i puterea. 2 Timotei 3:5 “avînd doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea”. Nu acuz pe nimeni, pentru că începusem să devin şi eu aşa. Ştim multe lucruri despre Dumnezeu, dar aceasta ne depărtează tot mai mult de El.

Nu reduceți pe Dumnezeu la doctrine, rămîneți la Dumnezeul biblic, la Dumnezeul Atotputernic pentru care nimic nu este imposibil. Un exemplu de limitare a lui Dumnezeu ar putea apărea cînd spunem: Dumnezeu are un plan bine determinat înainte de întemeierea lumii. De ce să mă rog, dacă oricum Dumnezeu nu-și mai revizuiește planul și nu mai schimbă nimic. Dar nu putem să-L limităm pe Dumnezeu. El ne cere asta. 1 Tesaloniceni 5:17 Rugaţi-vă neîncetat.

Credeți tot ce scrie în Biblie, și urmați învățăturile scrise acolo. Dumnezeu este un Dumnezeu viu, care nu are limite, și nu înseamnă ca dacă eu nu înțeleg ceva, El nu poate realiza. Isaia 55:8-9 Căci gîndurile Mele nu sînt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sînt căile Mele, zice Domnul. Ci cît sînt de sus cerurile faţă de pămînt, atît sînt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile Mele faţă de gîndurile voastre.

Naşterea lui Isus

Astăzi este o minunată sărbătoare – Crăciunul. Fiind într-o ţară creştină iubim foarte mult să serbăm mai ales cînd este vorba de o sărbătoare care presupune multe aşteptări şi multă pregătire. Oamenii aşteaptă mult timp ca să serbeze această sărbătoare, şi în sfîrşit iată că ea a sosit. La sigur toţi ştiu despre faptul că această sărbătoare semnifică naşterea Domnului nostru Isus Hristos. Toţi au văzut de nespuse ori filmul despre viaţa lui Isus, aşa că cunosc bine. Un singur lucru este rău că chiar ştiind despre Isus, oamenii sărbătoresc doar sărbătoarea şi nicidecum naşterea lui Isus.

Isus Cristos nu a venit în lume doar ca să ne dea un motiv de serbare, ci ca să ne dea mîntuirea. Aproximativ cu 760 ani înainte de naşterea lui Isus, proorocul Isaia a proorocit următoarele: „Căci un Copil ni s’a născut, un Fiu ni s’a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi’n veci de veci: iată ce va face rîvna Domnului oştirilor”. Isaia 9:6-7

Acest copil care ne-a fost dat a venit să aducă o pace fără sfîrşit pentru fiecare din noi. În adevăr Domnul Isus odată cu credinţa în El ne aduce pacea şi liniştea, ne iartă de păcatul nostru şi ne dă viaţa veşnică.

Această proorocie s-a împlinit acum două mii şi ceva de ani în urmă prin naşterea lui Isus Hristos. „Dar pe cînd se gîndea el la aceste lucruri, i s’a arătat în vis un înger al Domnului, şi i-a zis: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s’a zămislit în ea, este dela Duhul Sfînt. Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale”.Toate aceste lucruri s’au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: ,,Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuil”, care, tîlmăcit, înseamnă: ,,Dumnezeu este cu noi”. Matei 1:20-23

Isus este proorocia care înseamnă că Dumnezeu este cu noi. El este Dumnezeu care este cu noi şi ne dă toată bucuria. Vă felicit cu ocazia acestei sărbători minunate şi vă doresc multă bucurie, fericire succese. Vă doresc ca Isus să fie bucuria voastră deplină şi să fie Domnul vieţii voastre.

Datini si obiceiuri de Craciun

Dupa terminarea muncilor agricole, cand lumea satelor intra intr-o perioada de repaus relativ, incepe sezonul sezatorilor.

Sezatorile sunt intalniri comunitare cu caracter lucrativ dar si distractiv, lumea satelor imbinand in mod placut lucrul cu distractia. Sunt locul in care se invata deprinderi practice, dar se deruleaza si numeroase obiceiuri.

Poate parea de necrezut, dar inca mai exista zone in care aceste traditii se mai pastreaza.

In Postul Craciunului, principala preocupare casnica era legata de industria textila, iar torsul canepii, a inului si a lanii se facea cu mai multa placere, cu mai mult spor si in conditii mult mai bune in cadrul unor intalniri comunitare.

Sezatorile puteau fi organizate ad-hoc, in zilele lucratoare, la una sau mai multe case, si erau de mai multe feluri.

Ele puteau sa aiba un caracter de intrajutorare, cand mai multe femei sau tinere participau la torsul canepii sau a lanii unei gospodine, operatia repetandu-se, apoi, la casa fiecarei participante sau puteau sa fie intalniri in cadrul carora fiecare participanta isi torcea propriul material.

Sezatorile aveau loc in serile tuturor zilelor lucratoare, locul de desfasurare fiind anuntat din timp.

Gazde primitoare

Gospodina in casa careia avea loc intrunirea se pregatea cu bautura si mancare frugala, si anunta flacaii, in cazul in care acestia nu se informau singuri de mersul sezatorilor.

Casa era dereticata si se pregateau mai multe lavite sau scaune necesare torcatoarelor.

Odata cu lasarea intunericului, femeile porneau cu furca de tors catre casa in care avea loc sezatoarea.

In cazul in care sezatoarea avea drept scop intrajutorarea, dupa sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia, in mod egal, cantitatea pe care o aveau de tors in acea noapte. Cand sezatoarea era doar un simplu prilej de intrunire comunitara, fiecare isi aducea de acasa ceea ce avea de tors.

Sezatorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile, ci si pentru scarmanatul lanii, scarmanatul penelor etc. Niciodata in sezatori nu se coseau camasi, aceasta operatie facandu-se in mod individual de catre fiecare gospodina sau tanara fata, in casa proprie.

Dupa ce participantele isi primeau "portia", pentru crearea unei atmosfere placute, ele erau servite cu un paharel de tuica indulcita, de obicei, cu miere de albine.

Sezatoarea odata inceputa, participantele faceau schimb de informatii referitoare la viata cotidiana din sat si comentau evenimentele cele mai importante petrecute in propria comunitate sau in localitatile invecinate.

Cine vorbeste seamana, cine asculta culege

Apoi se rosteau ghicitori, proverbe si zicatori, se canta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au pastrat pana in zilele noastre transmise in modul cel mai lesnicios pe aceasta cale.

In cadrul acesta, fetele erau integrate si consacrate in colectivitatea femeilor, incepand sa-si insuseasca, cu aceasta ocazie, deprinderi practice si spirituale.

In sezatori se dezvaluiau aspectele si intelesurile ritualice ale sarbatorilor populare si se invata comportamentul individual.

In sezatorile ce aveau loc inaintea Craciunului si a Anului Nou, se invatau si se repetau colindele si uraturile si se discuta in amanunt despre buna pregatire a acestor sarbatori.

La un moment dat, lucrul inceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de catre gazda, in functie de starea sa sociala sau de posibilitatile sale materiale.

Prilej de cantece si voie buna

Flacaii, stiind din timp locul de desfasurare al sezatorilor, cutreierau in grupuri insotite de muzicanti pe la toate casele unde aveau loc astfel de intruniri.

De multe ori ei se organizau de cu seara, repartizandu-se pe case, in asa fel incat, catre sfarsitul sezatorii, ei sa apara cu muzica pentru a inveseli atmosfera.

La intrarea acestora in casa, munca era abandonata. Muzicantii, buni cunoscatori ai obiceiurilor locale, isi ocupau locurile prestabilite si incepeau sa interpreteze melodii de joc.

Fetele si chiar femeile erau invitate la joc de catre flacai, unele dintre fete jucand acum pentru prima data, iar cele mai tinere dintre ele invatand acum pasii de joc. Atmosfera crestea in veselie si buna dispozitie. Cu aceasta ocazie jucau chiar si batranii din vecini, invitati la sezatoare.

Acestia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau si dansau pe lavitele late si masive ce inconjurau peretii. Asa a aparut in Bucovina melodia de joc numita "Ca pe laita" sau "Baba grasa".

Jocul era alternat cu multa dibacie cu perioadele de pauza, cand cei prezenti erau serviti cu mancare si bautura, si cu cele de lucru, cand se spuneau glume si snoave.

Sezatorile, desfasurate in toata plenitudinea lor pana tarziu prin anii '60, se constituiau intr-o adevarata institutie sociala si erau o forma de intrajutorare comunitara, dar si prilej de petrecere placuta a timpului in noptile lungi de iarna, de derulare a unor obiceiuri si de invatare a deprinderilor de viata si de munca.

Chiar daca se desfasurau in perioada Postului Craciunului, aspectul distractiv era tolerat, deoarece in cadrul lor erau invatate colindele si uraturile ce urmau sa fie rostite in timpul sarbatorilor de iarna.

Stilul emo - un curent sau o problema

Odata cu trecerea timpului, cuvantul a fost intrebuintat in diverse situatii, iar mass-media a avut o importanta majora in promovarea sa.

Actualul curent este importat din Occident, iar cei care il adopta sunt, in general, adolescenti care se imbraca in negru, au coafuri ciudate si, cel mai des, cu stari continue de depresie.

Copiii emo nu sunt apropiati, neaparat, prin felul in care se imbraca, ci mai degraba prin muzica si atitudine: sunt depresivi , retrasi, antisociali, melancolici si uneori ajung chiar sa incerce sa se sinucida.

In privinta clasei sociale, acest curent este la fel dezvoltat atat printre asa-zisi "copii de bani-gata", cat si restul adolescentilor.

Cum poti sa iti dai seama daca copilul tau este emo?
Ca trasaturi principale un copil emo poate avea: ochii conturati puternic, parul lung si ciufulit, vopsit negru sau in diverse culori tipatoare. Vestimentatia este alcatuita din combinatii ciudate si , in general, poarta genti gen postas.

De cele mai multe ori, acesti adolescenti se izoleaza deoarece se considera inferiori celorlalti.

Una dintre explicatiile date de The Urban Dictionary este aceea ca un copil emo "Se imbraca exclusiv in negru, refuza orice urma de dragalasenie, sunt teribilisti si le place sa-si picteze unghiile in negru".

De asemenea, copiii emo sunt tristi tot timpul si considera ca este "true" sa suferi.

In situatia in care banuiesti ca fiul/ fiica ta este emo, tot ce poti sa faci este sa incerci sa te apropii de el si sa-l faci sa comunice. Toti adolescentii trec prin perioade grele si fiecare dintre ei este influentat de moda sau muzica.

Treptat, cu multa rabdare si intelegere, copilul depaseste perioadele grele din adolescenta