. Judecata ca loc de însuşire şi de exercitare a speranţei

În Crezul mare al Bisericii, partea centrală, care vorbeşte despre misterul lui Cristos pornind de la naşterea veşnică din Tatăl şi de la naşterea vremelnică din Fecioara Maria pentru a ajunge prin cruce şi înviere până la întoarcerea lui, se încheie cu aceste cuvinte: "... şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi". Perspectiva Judecăţii, deja din cele mai vechi timpuri, i-a influenţat pe creştinii până în viaţa lor cotidiană ca şi criteriu după care să ordoneze viaţa prezentă, ca şi chemarea adresată conştiinţei lor şi, în acelaşi timp, ca speranţă în dreptatea lui Dumnezeu. Credinţa în Cristos nu a privit niciodată numai în urmă, nici numai spre înălţimi, ci întotdeauna şi spre înainte spre ora dreptăţii pe care Domnul o prevestise în mod repetat. Această privire spre înainte a conferit creştinismului importanţa sa pentru prezent. În conformarea edificiilor sacre creştine, care voiau să facă vizibilă amploarea istorică şi cosmică a credinţei în Cristos, a devenit obişnuit să se reprezinte pe latura estică pe Domnul care se întoarce ca rege - imaginea speranţei - în schimb, pe latura vestică Judecata finală ca imagine a responsabilităţii pentru viaţa noastră, o reprezentare care-i privea şi-i însoţea pe credincioşi chiar în drumul lor în viaţa de zi cu zi. Însă, în dezvoltarea iconografiei a fost dată apoi importanţă mai mare aspectului ameninţător şi lugubru al Judecăţii, care desigur îi fascina pe artişti mai mult decât strălucirea speranţei, care adesea era excesiv ascunsă sub ameninţare.

În epoca modernă, gândirea despre Judecata finală se decolorează: credinţa creştină este individualizată şi este orientată mai ales spre mântuirea personală a sufletului; în schimb, reflecţia despre istoria universală este în mare parte dominată de gândirea progresului. Totuşi, conţinutul fundamental al Judecăţii nu a dispărut pur şi simplu. Acum însă capătă o formă total diferită. Ateismul din secolul al XIX-lea şi al XX-lea este, conform rădăcinilor sale şi finalităţii sale, un moralism: un protest împotriva nedreptăţilor din lume şi din istoria universală. O lume, în care există o atare măsură de nedreptate, de suferinţă a celor nevinovaţi şi de cinism al puterii, nu poate fi opera unui Dumnezeu bun. Dumnezeul care ar avea responsabilitatea unei asemenea lumi, nu ar fi un Dumnezeu drept şi cu atât mai puţin un Dumnezeu bun. În numele moralei trebuie contestat acest Dumnezeu. Deoarece nu există un Dumnezeu care să creeze dreptatea, se pare că omul însuşi este chemat acum să stabilească dreptatea. Dacă în faţa suferinţei din această lume protestul împotriva lui Dumnezeu este comprehensibil, pretenţia că omenirea poate şi trebuie să facă ceea ce nici un Dumnezeu nu face şi nici nu este în măsură să facă, este arogantă şi în mod intrinsec neadevărată. Faptul că dintr-o atare premisă au urmat cele mai mari cruzimi şi încălcări ale dreptăţii nu este o întâmplare, ci este întemeiat pe falsitatea intrinsecă a acestei pretenţii. O lume care trebuie să-şi creeze de la sine dreptatea sa este o lume fără speranţă. Nimeni şi nimic nu răspunde pentru suferinţa secolelor. Nimeni şi nimic nu garantează că cinismul puterii - sub orice captivantă formă ideologică s-ar prezenta - nu continuă să stăpânească în lume. Astfel marii gânditori ai şcolii din Frankfurt, Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno, au criticat în egală măsură atât ateismul cât şi teismul. Horkheimer a exclus în mod radical că poate să fie găsit vreun surogat imanent pentru Dumnezeu, refuzând însă în acelaşi timp şi imaginea lui Dumnezeu bun şi drept. Într-o radicalizare extremă a interdicţiei veterotestamentare a imaginilor, el vorbeşte despre "nostalgia după total Altul" care rămâne inaccesibil - un strigăt al dorinţei adresat istoriei universale. Şi Adorno s-a ţinut cu hotărâre de această renunţare la orice imagine care, întocmai, exclude şi "imaginea" lui Dumnezeu care iubeşte. Însă el a şi subliniat mereu din nou această dialectică "negativă" şi a afirmat că dreptatea, o dreptate adevărată, ar cere o lume "în care nu numai suferinţa prezentă să fie eliminată, ci să fie revocat şi ceea ce a trecut în mod irevocabil"[30]. Însă aceasta ar însemna - exprimat în simboluri pozitive şi deci neadecvate pentru el - că dreptatea nu poate să existe fără învierea morţilor. Totuşi, o astfel de perspectivă ar comporta "învierea trupului, un lucru care pentru idealism, pentru împărăţia spiritului absolut, este total străin"

De la riguroasa renunţare la orice imagine, care face parte din prima Poruncă a lui Dumnezeu (cf. Ex 20,4), poate şi trebuie să înveţe mereu din nou şi creştinul. Adevărul teologiei negative a fost scos în evidenţă de Conciliul al IV-lea din Lateran care a declarat în mod explicit că, oricât de mare ar putea să fie asemănarea constatată între Creator şi creatură, mereu mai mare este între ei neasemănarea[32]. Totuşi, pentru credincios renunţarea la orice imagine nu poate să meargă până acolo încât să trebuiască să se oprească, aşa cum ar voi Herkheimer şi Adorno, în acel "nu" spus ambelor teze, teismului şi ateismului. Însuşi Dumnezeu şi-a dat o "imagine": în Cristos care s-a făcut om. În El, Răstignitul, negarea imaginilor greşite ale lui Dumnezeu este dusă la extrem. Acum Dumnezeu îşi revelează Faţa sa chiar în figura celui suferind care împărtăşeşte condiţia omului abandonat de Dumnezeu, luând-o asupra sa. Acest suferind nevinovat a devenit speranţă-certitudine: Dumnezeu există, şi Dumnezeu ştie să creeze dreptatea într-un mod în care noi nu suntem capabili s-o concepem şi pe care, totuşi, în credinţă putem s-o intuim. Da, există învierea trupului[33]. Există o dreptate[34]. Există "revocarea" suferinţei trecute, repararea care restabileşte dreptul. Pentru aceasta, credinţa în Judecata finală este înainte de toate şi mai ales speranţă - acea speranţă, a cărei necesitate a devenit clară chiar în tulburările din ultimele secole. Eu sunt convins că problema dreptăţii constituie argumentul esenţial, în orice caz argumentul cel mai puternic, în favoarea credinţei în viaţa veşnică. Numai nevoia individuală a unei satisfaceri care în această viaţă ne este negată, a nemuririi iubirii pe care o aşteptăm, este desigur un motiv important pentru a crede că omul este făcut pentru veşnicie; dar numai în legătură cu imposibilitatea ca nedreptatea să fie ultimul cuvânt devine pe deplin convingătoare necesitatea întoarcerii lui Cristos şi a vieţii noi.

Rugăciunea ca şcoală a speranţei

Un prim loc esenţial de însuşire a speranţei este rugăciunea. Dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă mă ascultă. Dacă nu mai pot vorbi cu nimeni, nu mai pot invoca pe nimeni, lui Dumnezeu pot să-i vorbesc mereu. Dacă nu mai există nimeni care să mă poată ajuta - acolo unde este vorba de o necesitate sau de o aşteptare care depăşeşte capacitatea umană de a spera - El poate să mă ajute[25]. Dacă sunt izolat în singurătate extremă...; dar cel care se roagă nu este niciodată total singur. Din treisprezece ani de închisoare, dintre care nouă în izolare, neuitatul Cardinal Nguyen Van Thuan ne-a lăsat o broşură preţioasă: Rugăciuni de speranţă. În timpul celor treisprezece ani de închisoare, într-o situaţie de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă forţă de speranţă, care după eliberarea lui i-a permis să devină pentru oamenii din toată lumea un martor a speranţei - al acelei speranţe care chiar şi în nopţile de singurătate nu apune.

Augustin a ilustrat foarte frumos relaţia intimă dintre rugăciune şi speranţă într-o omilie despre Prima Scrisoare a lui Ioan. El defineşte rugăciunea ca exerciţiu al dorinţei. Omul a fost creat pentru o realitate mare - pentru însuşi Dumnezeu, pentru a fi umplut de El. Însă inima sa este prea strâmtă pentru realitatea mare care i-a fost hărăzită. Trebuie să fie lărgită. "Trimiţând [darul său], Dumnezeu lărgeşte dorinţa noastră; prin intermediul dorinţei lărgeşte sufletul şi dilatându-l îl face mai capabil [să-l primească pe El însuşi]". Augustin face trimitere la sfântul Paul care spune despre sine că trăieşte îndreptat spre lucrurile care trebuie să vină (cf. Fil 3,13). Apoi foloseşte o imagine foarte frumoasă pentru a descrie acest proces de lărgire şi de pregătire a inimii umane. "Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere [simbol al gingăşiei lui Dumnezeu şi al bunătăţii sale]. Însă dacă tu eşti plin de oţet, unde vei pune mierea?" Vasul, adică inima, trebuie mai întâi să fie lărgită şi apoi curăţată: eliberată de oţet şi de gustul său. Aceasta cere muncă, costă durere, dar numai aşa se realizează adaptarea la care suntem destinaţi[26]. Chiar dacă Augustin vorbeşte direct numai despre receptivitatea pentru Dumnezeu, totuşi apare clar că omul, în această muncă prin care se eliberează de oţet şi de gustul oţetului, nu devine numai liber pentru Dumnezeu, ci tocmai se deschide şi faţă de ceilalţi. De fapt, numai devenind fii ai lui Dumnezeu putem să fim cu Tatăl nostru comun. A ne ruga nu înseamnă a ieşi din istorie şi a ne retrage în colţul privat al propriei fericiri. Modul corect de a ne ruga este un proces de purificare interioară care ne face capabili pentru Dumnezeu şi, tocmai aşa, capabili şi pentru oameni. În rugăciune omul trebuie să înveţe ce anume poate el să ceară cu adevărat de la Dumnezeu - ce anume este vrednic de Dumnezeu. Trebuie să înveţe că nu se poate ruga împotriva celuilalt. Trebuie să înveţe că nu poate cere lucrurile superficiale şi comode pe care le doreşte în acel moment - mica speranţă greşită care-l conduce departe de Dumnezeu. Trebuie să-şi purifice dorinţele sale şi speranţele sale. Trebuie să se elibereze de minciunile secrete cu care se înşală pe sine: Dumnezeu le cercetează şi confruntarea cu Dumnezeu îl constrânge pe om să le recunoască şi el. "Cine îşi dă seama de greşelile făcute din neatenţie? Curăţă-mă de păcatele ascunse", se roagă psalmistul (19[18],13). Nerecunoaşterea păcatului, iluzia de nevinovăţie nu mă justifică şi nu mă mântuieşte, pentru că amorţeala conştiinţei, incapacitatea de a recunoaşte răul ca atare în mine, este vina mea. Dacă nu există Dumnezeu, oare trebuie să mă refugiez în aceste minciuni, pentru că nu există nimeni care să mă poată ierta, nimeni care să fie adevărata măsură. În schimb, întâlnirea cu Dumnezeu trezeşte conştiinţa mea, pentru ca ea să nu-mi mai dea o autojustificare, să nu mai fie o reflexie a mea şi a contemporanilor care mă condiţionează, ci să devină capacitate de ascultare a Binelui însuşi

Pentru ca rugăciunea să dezvolte această forţă purificatoare, ea trebuie, pe de o parte, să fie foarte personală, o confruntare a eu-lui meu cu Dumnezeu, cu Dumnezeul cel viu. Totuşi, pe de altă parte, ea trebuie să fie mereu din nou condusă şi luminată de marile rugăciuni ale Bisericii şi ale sfinţilor, de rugăciunea liturgică, în care Domnul ne învaţă încontinuu să ne rugăm în modul corect. Cardinalul Nguyen Van Thuan, în cartea sa de exerciţii spirituale, a relatat că în viaţa sa fuseseră perioade lungi de incapacitate de a se ruga şi că el se agăţase de cuvintele din rugăciunea Bisericii: de Tatăl nostru, de Bucură-te Marie şi de rugăciunile din Liturgie[27]. În rugăciune trebuie să fie mereu această împletire între rugăciunea publică şi rugăciunea personală. Astfel putem să-i vorbim lui Dumnezeu, astfel Dumnezeu ne vorbeşte nouă. În felul acesta se realizează în noi purificările, prin care devenim capabili de Dumnezeu şi suntem făcuţi capabili pentru slujirea oamenilor. Astfel devenim capabili de marea speranţă şi astfel devenim slujitori ai speranţei pentru alţii: speranţa în sens creştin este mereu şi speranţă pentru alţii. Şi este speranţă activă, în care luptăm pentru ca lucrurile să nu meargă spre "sfârşitul pervers". Este speranţă activă chiar şi în sensul că ţinem lumea deschisă spre Dumnezeu. Numai aşa ea rămâne şi speranţă cu adevărat umană.

Viaţa veşnică - ce este?

Până acum am vorbit despre credinţă şi despre speranţă în Noul Testament şi la începuturile creştinismului; însă a fost mereu clar şi faptul că nu discutăm numai despre trecut; întreaga reflecţie interesează viaţa şi moartea omului în general şi deci ne interesează şi pe noi aici şi acum. Totuşi, acum trebuie să ne întrebăm în mod explicit: credinţa creştină este şi pentru noi astăzi o speranţă care transformă şi susţine viaţa noastră? Este ea pentru noi "performativă" - un mesaj care plăsmuieşte în mod nou însăşi viaţa, sau este de acum numai "informaţie" pe care, între timp, am lăsat-o deoparte şi care ni se pare depăşită de informaţii mai recente? În căutarea unui răspuns aş vrea să pornesc de la forma clasică a dialogului cu care ritualul Botezului exprima primirea nou-născutului în comunitatea credincioşilor şi renaşterea sa în Cristos. Preotul întreabă înainte de toate ce nume au ales părinţii pentru copil şi apoi continua cu întrebarea: "Ce anume ceri de la Biserică?". Răspunsul: "Credinţa". "Şi ce anume îţi dă credinţa?". "Viaţa veşnică". Dacă ne luăm după acest dialog, părinţii caută pentru copil accesul la credinţă, comuniunea cu credincioşii, pentru că văd în credinţă cheia pentru "viaţa veşnică". De fapt, astăzi ca şi ieri, despre aceasta este vorba la Botez, când devenim creştini: nu numai un act de socializare în cadrul comunităţii, nu doar un act de primire în Biserică. Părinţii aşteaptă ceva mai mult pentru cel ce trebuie botezat: aşteaptă ca credinţa, din care dimensiunea corporală a Bisericii şi a sacramentelor sale este parte, să-i dăruiască viaţa - viaţa veşnică. Credinţa este substanţă a speranţei. Dar atunci apare întrebarea: Vrem noi cu adevărat aceasta - să trăim veşnic? Poate că astăzi multe persoane refuză credinţa doar pentru că viaţa veşnică nu li se pare un lucru de dorit. Nu vor deloc viaţa veşnică, ci pe cea prezentă, şi credinţa în viaţa veşnică pare, pentru acest scop, mai degrabă o piedică. A continua să trăieşti în veci - fără sfârşit - apare mai mult o condamnare decât un dar. Desigur, moartea ar vrea să se amâne cât mai mult posibil. Dar a trăi mereu, fără un capăt - acest lucru, în concluzie, poate fi numai plictisitor şi până la urmă insuportabil. Exact acest lucru îl spune, de exemplu, părintele Bisericii Ambrozie în predica de înmormântare pentru fratele răposat Satir: "Este adevărat că moartea nu făcea parte din natură, dar a fost făcută realitate a naturii; de fapt, Dumnezeu de la început nu a stabilit moartea, ci a dat-o ca remediu [...]. Din cauza încălcării, viaţa oamenilor a început să fie mizerabilă în truda zilnică şi în plânsul insuportabil. Trebuia să fie pus capăt răului, pentru ca moartea să redea ceea ce pierduse viaţa. Nemurirea este mai curând o povară decât un avantaj, dacă nu o luminează harul"[6]. Deja mai înainte Ambrozie spusese: "Nu trebuie să fie plânsă moartea, pentru că este cauză de mântuire..

Orice ar vrea să spună exact sfântul Ambrozie cu aceste cuvinte - este adevărat că eliminarea morţii ca şi amânarea ei aproape nelimitată ar pune pământul şi omenirea într-o condiţie imposibilă şi nu ar aduce nici chiar individului un beneficiu. Desigur, există o contradicţie în atitudinea noastră, care trimite la o situaţie contradictorie interioară a însăşi existenţei noastre. Pe de o parte, nu vrem să murim; mai ales cel care ne iubeşte nu vrea să murim. Totuşi, pe de altă parte, nu dorim nici să continuăm să existăm nelimitat şi nici pământul nu a fost creat cu această perspectivă. Aşadar, ce voim cu adevărat? Acest paradox al atitudinii noastre însăşi trezeşte o întrebare mai profundă: ce este, în realitate, "viaţa"? Şi ce înseamnă cu adevărat "veşnicia"? Există momente în care percepem deodată: da, ar fi chiar asta - "viaţa" adevărată - aşa ar trebui să fie ea. În comparaţie, ceea ce în cotidian numim "viaţă", de fapt nu este. Augustin, în ampla sa scrisoare despre rugăciune adresată Probei, o văduvă romană înstărită şi mamă a trei consuli, a scris o dată: În fond vrem un singur lucru - "viaţa fericită", viaţa care este pur şi simplu viaţă, pur şi simplu "fericire". Până la urmă, nu există altceva ce cerem în rugăciune. Spre nimic altceva nu ne îndreptăm - numai despre aceasta este vorba. Însă apoi Augustin mai spune: privind mai bine, nu ştim deloc ce anume dorim în fond, ce anume am vrea propriu-zis. Nu cunoaştem deloc această realitate; chiar şi în momentele în care credem că o atingem, nu ajungem la ea cu adevărat. "Nu ştim ce anume este potrivit să cerem", mărturiseşte el cu un cuvânt al sfântului Paul (Rom 8,26). Ceea ce ştim este numai că nu este aceasta. Totuşi, în faptul de a nu şti ştim că această realitate trebuie să existe. "Aşadar, există în noi, ca să spunem aşa, o ignoranţă doctă" (docta ignorantia), scrie el. Nu ştim ce anume am vrea cu adevărat; nu cunoaştem această "viaţă adevărată"; şi totuşi ştim că trebuie să existe ceva ce noi nu cunoaştem şi spre care ne simţim stimulaţi
Cred că Augustin descrie aici în mod foarte precis şi mereu valabil situaţia esenţială a omului, situaţia din care provin toate contradicţiile şi speranţele sale. Dorim într-un fel însăşi viaţa, cea adevărată, care apoi să nu fie atinsă nici de moarte; dar în acelaşi timp nu cunoaştem lucrul spre care ne simţim împinşi. Nu putem înceta să ne îndreptăm spre el şi totuşi ştim că tot ceea ce putem experimenta sau realiza nu este ceea ce dorim. Acest "lucru" necunoscut este adevărata "speranţă" care ne stimulează şi faptul de a fi necunoscut este, în acelaşi timp, motivul tuturor disperărilor ca şi al tuturor elanurilor pozitive sau distructive spre lumea autentică şi spre omul autentic. Cuvântul "viaţă veşnică" încearcă să dea un nume acestei necunoscute realităţi cunoscute. În mod necesar este un cuvânt insuficient care creează încurcătură. De fapt, "veşnic" trezeşte în noi ideea de interminabil şi acest lucru ne provoacă frică; "viaţă" ne face să ne gândim la viaţa cunoscută de noi, pe care o iubim şi nu vrem s-o pierdem şi care totuşi este adesea în acelaşi timp mai mult trudă decât satisfacţie, aşa încât în timp ce pe de o parte o dorim, pe de altă parte nu o vrem. Putem doar încerca să ieşim cu gândirea noastră din temporaritatea ai cărei prizonieri suntem şi într-un fel să prevedem că veşnicia nu este o continuă trecere a zilelor din calendar, ci ceva ca momentul plin de satisfacţie, în care totalitatea ne îmbrăţişează şi noi îmbrăţişăm totalitatea. Ar fi momentul scufundării în oceanul iubirii infinite, în care timpul - acel înainte şi acel după - nu mai există. Putem doar să încercăm să ne gândim că acest moment este viaţa în sens deplin, o scufundare mereu nouă în vastitatea fiinţei, în timp ce suntem pur şi simplu copleşiţi de bucurie. Aşa îl exprimă Isus în Evanghelia după Ioan: "Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (16,22). Trebuie să gândim în această direcţie, dacă vrem să înţelegem la ce tinde speranţa creştină, ce anume aşteptăm de la credinţă, de la faptul de a fi cu Cristos...

Conceptul de speranţă bazată pe credinţă în Noul Testament şi în Biserica primară

Înainte de a trata întrebarea dacă întâlnirea cu acel Dumnezeu care în Cristos ne-a arătat chipul său şi ne-a deschis inima poate să fie şi pentru noi nu numai "informativă", ci şi "performativă", adică dacă poate să transforme viaţa noastră în aşa fel încât să ne facă să ne simţim răscumpăraţi prin speranţa pe care ea o exprimă, să ne mai întoarcem la Biserica primară. Nu este greu să ne dăm seama că experienţa micii sclave africane Bakhita a fost şi experienţa multor persoane lovite şi condamnate la sclavie în epoca creştinismului care se năştea. Creştinismul nu adusese un mesaj socio-revoluţionar ca acela cu care Spartacus, în lupte sângeroase, eşuase. Isus nu era Spartacus, nu era un luptător pentru o eliberare politică, asemenea lui Baraba sau Bar-Kochba. Ceea ce Isus, el însuşi mort pe cruce, adusese era ceva total diferit: întâlnirea cu Domnul tuturor domnilor, întâlnirea cu Dumnezeul cel viu şi astfel întâlnirea cu o speranţă care era mai puternică decât suferinţele sclaviei şi care din această cauză transforma dinlăuntru viaţa şi lumea. Ceea ce se întâmplase din nou apare cu maximă claritate în Scrisoarea către Filemon a sfântului Paul. Este vorba de o scrisoare foarte personală, pe care Paul o scrie în închisoare şi-o încredinţează sclavului fugar Onesim pentru stăpânul său - Filemon. Da, Paul îl trimite pe sclav la stăpânul său de la care fugise şi nu face aceasta poruncindu-i, ci rugându-l: "Te rog pentru copilul meu, pentru Onesim, pe care l-am născut în lanţuri [...] Ţi l-am trimis înapoi, pe el, care este inima mea [...] Poate tocmai de aceea a fost despărţit de tine pentru un timp ca să-l primeşti înapoi pentru veşnicie, dar nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit" (Flm 10-16). Oamenii care, în funcţie de starea lor civilă, se raportează între ei ca stăpâni şi sclavi, ca membrii ai unicei Biserici au devenit între ei fraţi şi surori - aşa se numeau creştinii între ei. În virtutea Botezului fuseseră renăscuţi, se adăpaseră din acelaşi Duh şi primeau împreună, unul lângă altul, trupul Domnului. Chiar dacă structurile externe rămâneau aceleaşi, acest lucru schimba societate dinlăuntru. Dacă Scrisoarea către Evrei spune că aici pe pământ creştinii nu au locuinţă stabilă, ci o caută pe cea viitoare (cf. Ev 11,13-16; Fil 3,20), aceasta e cu totul altceva decât o simplă trimitere la o perspectivă viitoare: societatea prezentă este recunoscută de creştini ca o societate improprie; ei aparţin unei societăţi noi, spre care se îndreaptă şi care, în pelerinajul lor, este anticipată.

Trebuie să adăugăm încă un alt punct de vedere. Scrisoare întâi către Corinteni (1,18-31) ne arată că o mare parte dintre primii creştini aparţinea păturilor sociale de jos şi, tocmai pentru aceasta, era disponibilă pentru experienţa noii speranţe, aşa cum am întâlnit-o în exemplul Bakhitei. Totuşi, încă de la început existau convertiri şi în păturile aristocratice şi culte. Deoarece chiar şi ei trăiau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume". Mitul îşi pierduse credibilitatea; religia de stat romană se sclerozase devenind un simplu ceremonial, care era îndeplinit cu scrupulozitate, dar redus de acum numai la o "religie politică". Raţionalismul filozofic îi marginalizase pe zei în domeniul irealului. Divinul era văzut în diferite moduri în forţele cosmice, dar un Dumnezeu căruia să i se poată ruga nu exista. Paul ilustrează problematica esenţială a religiei de atunci în mod absolut adecvat, atunci când contrapune vieţii "după Cristos" o viaţă sub domnia "elementelor cosmosului" (Col 2,8). În această perspectivă un text al sfântului Grigore din Nazianz poate să fie iluminant. El spune că în momentul în care magii conduşi de stea l-au adorat pe noul rege Cristos, a venit sfârşitul astrologiei, pentru că de acum stelele se rotesc conform orbitei fixate de Cristos[2]. De fapt, în această scenă este răsturnată concepţia de atunci despre lume care, în mod diferit, este din nou în culmea gloriei şi astăzi. În definitiv, nu elementele cosmosului, legile materiei, conduc lumea şi pe om, ci un Dumnezeu personal conduce stelele, adică universul; nu legile materiei şi ale evoluţiei sunt ultima instanţă, ci raţiunea, voinţa, iubirea - o persoană. Şi dacă noi cunoaştem această persoană şi ea ne cunoaşte pe noi, atunci într-adevăr puterea implacabilă a elementelor materiale nu mai este ultima instanţă; atunci nu suntem sclavi ai universului şi ai legilor sale, atunci suntem liberi. O atare conştiinţă a determinat în antichitate spiritele sincere la căutare. Cerul nu este gol. Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cazualităţii materiei, ci în toate şi în acelaşi timp mai presus de toate există o voinţă personală, există un Spirit care în Isus Cristos s-a revelat ca iubire.

Credinţa este speranţă

Înainte de a ne dedica acestor întrebări ale noastre, astăzi deosebit de simţite, trebuie să ascultăm un pic mai atent mărturia Bibliei despre speranţă. "Speranţă", de fapt, este un cuvânt central al credinţei biblice - până acolo încât în diferite texte cuvintele "credinţă" şi "speranţă" par interschimbabile. Astfel, Scrisoarea către Evrei leagă strâns de "plinătatea credinţei" (10,22) "neclintita mărturisire a speranţei" (10,23). Şi atunci când Scrisoarea întâi a lui Petru îi îndeamnă pe creştini să fie mereu gata să dea răspuns cu privire la logos-ul - sensul şi motivaţia - speranţei lor (cf. 3,15), "speranţă" este echivalent cu "credinţă". Cât a fost de determinantă pentru conştiinţa primilor creştini faptul că au primit în dar o speranţă vrednică de crezare se manifestă şi acolo unde este comparată existenţa creştină cu viaţa înainte de credinţă sau cu situaţia adepţilor altor religii. Paul le aminteşte efesenilor că, înainte de întâlnirea lor cu Cristos, erau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume" (Ef 2,12). Desigur, el ştie că ei au avut zei, că au avut o religie, însă zeii lor se dovediseră discutabili şi din miturile lor contradictorii nu venea nici o speranţă. În pofida zeilor, ei erau "fără Dumnezeu" şi prin urmare se aflau într-o lume întunecată, în faţa unui viitor obscur. "In nihil ab nihilo quam cito recidimus" (În nimic din nimic cât de repede recădem)[1] spune un epitaf din epoca aceea - cuvinte în care apare fără jumătăţi de măsură ceea ce aminteşte Paul. În acelaşi sens le spune tesalonicenilor: Voi nu trebuie "să vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţă" (1Tes 4,13). Şi aici apare ca element distinctiv al creştinilor faptul că ei au un viitor: nu că ştiu în amănunţime ceea ce îi aşteaptă, ci ştiu în ansamblu că viaţa lor nu se sfârşeşte în gol. Numai atunci când viitorul este sigur ca realitate pozitivă, devine posibil de trăit şi prezentul. Astfel putem spune acum: creştinismul nu era numai o "veste bună" - o comunicare de conţinuturi necunoscute până în acel moment. În limbajul nostru s-ar spune: mesajul creştin nu era numai "informativ", ci "performativ". Aceasta înseamnă: evanghelia nu este numai o comunicare de lucruri care se pot şti, ci este o comunicare care produce fapte şi schimbă viaţa. Poarta întunecată a timpului, a viitorului, a fost deschisă larg. Cel care are speranţă trăieşte diferit; i-a fost dăruită o viaţă nouă.

Acum însă se impune întrebarea: în ce constă această speranţă care, ca speranţă, este "răscumpărare"? Ei bine: nucleul răspunsului este dat în textul din Scrisoarea către Efeseni citat puţin mai înainte: efesenii, înainte de întâlnirea cu Cristos erau fără speranţă, pentru că erau "fără Dumnezeu în lume". A ajunge să-l cunoşti pe Dumnezeu - pe Dumnezeul adevărat, aceasta înseamnă a primi speranţă. Pentru noi care trăim din totdeauna cu conceptul creştin de Dumnezeu şi ne-am deprins cu el, posesia speranţei, care provine din întâlnirea reală cu acest Dumnezeu, aproape că nu mai este perceptibilă. Exemplul unei sfinte din timpul nostru poate să ne ajute într-o oarecare măsură să înţelegem ce înseamnă a-l întâlni pentru prima dată şi în mod real pe acest Dumnezeu. Mă gândesc la africana Giuseppina Bakhita, canonizată de papa Ioan Paul al II-lea. S-a născut prin anul 1869 - ea însăşi nu ştia data precisă - în Darfur, în Sudan. La vârsta de nouă ani a fost răpită de traficanţii de sclavi, lovită până la sânge şi vândută de cinci ori în pieţele din Sudan. În cele din urmă, ca sclavă se afla în slujba mamei şi a soţiei unui general şi acolo în fiecare zi era biciuită până la sânge; ca urmare a acestor biciuiri, i-au rămas pentru toată viaţa 144 de cicatrice. În sfârşit, în anul 1882 a fost cumpărată de un comerciant italian pentru consulul italian Callisto Legnani care, în faţa înaintării mahdiştilor, s-a întors în Italia. Aici, după "stăpâni" aşa de teribili în proprietatea cărora a fost până în acel moment, Bakhita ajunge să cunoască un "stăpân" cu totul diferit - în dialectul veneţian, pe care-l învăţase acum, îl numea "paron" pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Isus Cristos. Până atunci cunoscuse numai stăpâni care o dispreţuiau şi o maltratau sau, în cazul cel mai bun, o considerau o sclavă utilă. Acum însă auzea vorbindu-se că există un "paron" mai presus de toţi stăpânii, Domnul tuturor domnilor, şi că acest Domn este bun, bunătatea în persoană. Ajungea să ştie că acest Domn o cunoştea şi pe ea, o crease şi pe ea - mai mult, că el o iubea. Şi ea era iubită, şi chiar de "Paron"-ul suprem, în faţa căruia toţi ceilalţi stăpâni sunt ei înşişi numai slugi mizerabile. Ea era cunoscută şi iubită şi era aşteptată. Mai mult, acest Stăpân înfruntase personal destinul de a fi lovit şi acum o aştepta "la dreapta lui Dumnezeu Tatăl". Acum ea avea "speranţă" - nu numai mica speranţă de a găsi stăpâni mai puţin cruzi, ci marea speranţă: eu sunt în mod definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla - eu sunt aşteptată de această iubire. Şi astfel viaţa mea este bună. Prin cunoaşterea acestei speranţe ea era "răscumpărată", nu se mai simţea sclavă, ci fiică liberă a lui Dumnezeu. Înţelegea ceea ce Paul înţelegea când le amintea efesenilor că înainte erau fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume - fără speranţă pentru că erau fără Dumnezeu. Astfel, atunci când au voit s-o ducă din nou în Sudan, Bakhita a refuzat; nu era dispusă să se despartă din nou de "Paron"-ul său. La 9 ianuarie 1890 a fost botezată şi miruită şi a primit prima sfântă Împărtăşanie din mâinile patriarhului de Veneţia. La 8 decembrie 1896, la Verona, a rostit voturile în Congregaţia Surorilor Canossiane şi de atunci - alături de muncile sale în sacristie şi la poarta mănăstirii - a încercat în diferite călătorii în Italia mai ales să solicite la misiune: eliberarea pe care o primise prin întâlnirea cu Dumnezeul lui Isus Cristos simţea că trebuie s-o extindă, trebuia să fie dăruită şi altora, la un cât mai mare posibil număr de persoane. Speranţa, care se născuse pentru ea şi o "răscumpărase", nu putea s-o ţină pentru ea: această speranţă trebuia să ajungă la mulţi, să ajungă la toţi

Vînzătorii de iluzii

Beduinul, trăindu-şi ultimele clipe ale vieţii mergea prin pustiu. Ultima cămilă o ucisese pentru a-i bea sîngele vîscos, ca să-şi potolească setea. Deşi ştia bine locurile, de data aceasta soarta îi jucase festa. Greşise probabil drumul din cauza oboselii şi a grabei. Se dăduse bătut, dar instinctul de supravieţuire îl mîna înainte. În clipa cînd voia să închidă ochii şi să cadă, văzu la mai puţin de 2 km, după calculele lui, o baltă de apă care strălucea de-i luau ochii. Mintea nu-i mai judeca, sări în picioare şi începu să alerge ca un nebun. Dorinţa de a trăi îl duse acolo unde văzuse apa, dar nu văzu decît nişte bolovani mari, iar împrejur doar nisip. Fata Morgană, denumirea personalizată a mirajului, îl găsise tocmai pe el şi îi aduse ultimul cadou – moartea.

Mi-am lăsat fantezia să scrie această povestioară. Mirajul este doar o iluzie optică, care se formează datorită unghiului de refracţie a luminii care arată obiecte care se află la sute de km ca fiind la cîţiva km. Orice lucru pe care îl vedem sau îl auzim, dar nu există în realitate, este doar o iluzie. Dumnezeu este împotriva celor care folosesc minciuna. În Vechiul Testament, Dumnezeu le-a spus evreilor Ezechiel 45:10 “Să aveţi cumpene drepte, o efă dreaptă, şi un bat drept”. Poporul a trecut însă la iluzii, transformînd efa, care avea o măsură determinată, într-o unitate de măsură mai mică : Mica 6:10-13 “Mai sînt în casa celui rău comori nelegiuite, şi blestemata efă mică? Pot socoti Eu curat pe celce are o cumpănă nedreaptă şi greutăţi strîmbe în sac? Pentrucă bogaţii lui sînt plini de sîlnicie, locuitorii lui spun minciuni, şi limba lor este numai înşelătorie în gura lor, de aceea, şi Eu te voi lovi cu suferinţa, te voi pustii pentru păcatele tale”.

Oamenii pot fi la fel de amăgitori ca şi mirajul, vînzîndu-vă iluzii care o să vă coste. În asortimentul iluziilor intră: “umflarea”rezultatele obţinute, poveşti privind familiile-model ale lor, reclama persoanei proprii, prezentarea personală ca oameni suprasfinţi etc. Şi sigur oamenii se prind, cumpărînd iluzii dar neştiind însă realitatea. Nu alergaţi ca beduinul, lăsîndu-vă conduşi de sentimente, ci conduceţi-vă de raţiune.

Îi veţi cunoaşte după roadele lor

Pentru a cunoaşte cît de bun este un pom, nu este neapărat să mergi şi să cercetezi ce spune enciclopedia despre acest pom, este de ajuns să-i vezi rodul, sau să ştii dacă e comestibil. În lumea plantelor, cît şi în lumea animalelor întotdeauna a existat culoarea de avertisment. De obicei plantele, insectele, amfibiile, reptilele care au un colorit ţipător se ştie că sunt otrăvitoare şi deci periculoase. Celelalte animale întotdeauna vor evita să atace asemenea animale sau să încerce să consume asemenea plante. Cu oamenii este mai complicat. Ei nu prea au asemenea culori ca să-i depistezi.

Domnul Isus ne-a dat însă prin Cuvîntul Său o modalitate de ai cunoaşte: Matei 7:15-20 “Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sînt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Unele din roadele acestor prooroci mincinoşi sunt ucenicii pe care îi au. Şi nu trebuie să te întîlneşti cu “pomul” ca să ştii ce roade aduce, întîlneşte-te cu ucenicii! Dacă vei vedea că ucenicii stăruie în dragostea frăţească, caută să ajute pe cineva cu adevărat din dragoste, sunt buni la inimă, trăiesc după voia lui Dumnezeu, ferice de pomul care i-a crescut. Dacă însă ucenicii nu au dragoste macar unul faţă de altul, nemaivorbind de ceilalţi din jur, dacă fiecare din ei caută să arate că este mare şef, dacă caută doar să asuprească, să rupă ca cîinii, dacă sunt nişte mincinoşi, nişte hapsîni, dacă nu Dumnezeu este prioritate, ci slujirea lui Dumnezeu, atunci vai de pomul care i-a crescut. Este o mare diferenţă dintre a fi Dumnezeu prioritate şi a fi slujirea lui Dumnezeu o prioritate. În primul caz faci ceea ce faci pentru că îl iubeşti pe Dumnezeu şi cauţi ca toată slava, cinstea şi onoarea să fie a Lui. În al doilea caz pretinzi că faci ceva pentru Dumnezeu, iar ceea ce faci este doar o înşelăciune cautînd să te ridici pe tine în slavi şi să arăţi cine eşti. În acest caz doar te foloseşti de Dumnezeu pentru ca lumea să te cunoască. Dacă eşti unul dintre aceştia trebuie să fii atent şi să ştii că : Isaia 42:8 “Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n’o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor”.

Nu reduceți pe Dumnezeu la doctrine

Ca și oameni avem o anumită înțelegere a ceea ce numim Dumnezeu. Ceea ce putem învața despre Dumnezeu este doar în Biblie. Studiind, ne facem anumite păreri și doctrine bazate pe învățătura biblică. Asimilăm noi cunoștințe care ne fac mai experți în materie, dar ne duc mai departe de Dumnezeu. Devenim legaliști, niște oameni care oferă o impresie de credința, dar subminîndu-i puterea. 2 Timotei 3:5 “avînd doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea”. Nu acuz pe nimeni, pentru că începusem să devin şi eu aşa. Ştim multe lucruri despre Dumnezeu, dar aceasta ne depărtează tot mai mult de El.

Nu reduceți pe Dumnezeu la doctrine, rămîneți la Dumnezeul biblic, la Dumnezeul Atotputernic pentru care nimic nu este imposibil. Un exemplu de limitare a lui Dumnezeu ar putea apărea cînd spunem: Dumnezeu are un plan bine determinat înainte de întemeierea lumii. De ce să mă rog, dacă oricum Dumnezeu nu-și mai revizuiește planul și nu mai schimbă nimic. Dar nu putem să-L limităm pe Dumnezeu. El ne cere asta. 1 Tesaloniceni 5:17 Rugaţi-vă neîncetat.

Credeți tot ce scrie în Biblie, și urmați învățăturile scrise acolo. Dumnezeu este un Dumnezeu viu, care nu are limite, și nu înseamnă ca dacă eu nu înțeleg ceva, El nu poate realiza. Isaia 55:8-9 Căci gîndurile Mele nu sînt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sînt căile Mele, zice Domnul. Ci cît sînt de sus cerurile faţă de pămînt, atît sînt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile Mele faţă de gîndurile voastre.

Naşterea lui Isus

Astăzi este o minunată sărbătoare – Crăciunul. Fiind într-o ţară creştină iubim foarte mult să serbăm mai ales cînd este vorba de o sărbătoare care presupune multe aşteptări şi multă pregătire. Oamenii aşteaptă mult timp ca să serbeze această sărbătoare, şi în sfîrşit iată că ea a sosit. La sigur toţi ştiu despre faptul că această sărbătoare semnifică naşterea Domnului nostru Isus Hristos. Toţi au văzut de nespuse ori filmul despre viaţa lui Isus, aşa că cunosc bine. Un singur lucru este rău că chiar ştiind despre Isus, oamenii sărbătoresc doar sărbătoarea şi nicidecum naşterea lui Isus.

Isus Cristos nu a venit în lume doar ca să ne dea un motiv de serbare, ci ca să ne dea mîntuirea. Aproximativ cu 760 ani înainte de naşterea lui Isus, proorocul Isaia a proorocit următoarele: „Căci un Copil ni s’a născut, un Fiu ni s’a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi’n veci de veci: iată ce va face rîvna Domnului oştirilor”. Isaia 9:6-7

Acest copil care ne-a fost dat a venit să aducă o pace fără sfîrşit pentru fiecare din noi. În adevăr Domnul Isus odată cu credinţa în El ne aduce pacea şi liniştea, ne iartă de păcatul nostru şi ne dă viaţa veşnică.

Această proorocie s-a împlinit acum două mii şi ceva de ani în urmă prin naşterea lui Isus Hristos. „Dar pe cînd se gîndea el la aceste lucruri, i s’a arătat în vis un înger al Domnului, şi i-a zis: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s’a zămislit în ea, este dela Duhul Sfînt. Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale”.Toate aceste lucruri s’au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: ,,Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuil”, care, tîlmăcit, înseamnă: ,,Dumnezeu este cu noi”. Matei 1:20-23

Isus este proorocia care înseamnă că Dumnezeu este cu noi. El este Dumnezeu care este cu noi şi ne dă toată bucuria. Vă felicit cu ocazia acestei sărbători minunate şi vă doresc multă bucurie, fericire succese. Vă doresc ca Isus să fie bucuria voastră deplină şi să fie Domnul vieţii voastre.

Datini si obiceiuri de Craciun

Dupa terminarea muncilor agricole, cand lumea satelor intra intr-o perioada de repaus relativ, incepe sezonul sezatorilor.

Sezatorile sunt intalniri comunitare cu caracter lucrativ dar si distractiv, lumea satelor imbinand in mod placut lucrul cu distractia. Sunt locul in care se invata deprinderi practice, dar se deruleaza si numeroase obiceiuri.

Poate parea de necrezut, dar inca mai exista zone in care aceste traditii se mai pastreaza.

In Postul Craciunului, principala preocupare casnica era legata de industria textila, iar torsul canepii, a inului si a lanii se facea cu mai multa placere, cu mai mult spor si in conditii mult mai bune in cadrul unor intalniri comunitare.

Sezatorile puteau fi organizate ad-hoc, in zilele lucratoare, la una sau mai multe case, si erau de mai multe feluri.

Ele puteau sa aiba un caracter de intrajutorare, cand mai multe femei sau tinere participau la torsul canepii sau a lanii unei gospodine, operatia repetandu-se, apoi, la casa fiecarei participante sau puteau sa fie intalniri in cadrul carora fiecare participanta isi torcea propriul material.

Sezatorile aveau loc in serile tuturor zilelor lucratoare, locul de desfasurare fiind anuntat din timp.

Gazde primitoare

Gospodina in casa careia avea loc intrunirea se pregatea cu bautura si mancare frugala, si anunta flacaii, in cazul in care acestia nu se informau singuri de mersul sezatorilor.

Casa era dereticata si se pregateau mai multe lavite sau scaune necesare torcatoarelor.

Odata cu lasarea intunericului, femeile porneau cu furca de tors catre casa in care avea loc sezatoarea.

In cazul in care sezatoarea avea drept scop intrajutorarea, dupa sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia, in mod egal, cantitatea pe care o aveau de tors in acea noapte. Cand sezatoarea era doar un simplu prilej de intrunire comunitara, fiecare isi aducea de acasa ceea ce avea de tors.

Sezatorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile, ci si pentru scarmanatul lanii, scarmanatul penelor etc. Niciodata in sezatori nu se coseau camasi, aceasta operatie facandu-se in mod individual de catre fiecare gospodina sau tanara fata, in casa proprie.

Dupa ce participantele isi primeau "portia", pentru crearea unei atmosfere placute, ele erau servite cu un paharel de tuica indulcita, de obicei, cu miere de albine.

Sezatoarea odata inceputa, participantele faceau schimb de informatii referitoare la viata cotidiana din sat si comentau evenimentele cele mai importante petrecute in propria comunitate sau in localitatile invecinate.

Cine vorbeste seamana, cine asculta culege

Apoi se rosteau ghicitori, proverbe si zicatori, se canta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au pastrat pana in zilele noastre transmise in modul cel mai lesnicios pe aceasta cale.

In cadrul acesta, fetele erau integrate si consacrate in colectivitatea femeilor, incepand sa-si insuseasca, cu aceasta ocazie, deprinderi practice si spirituale.

In sezatori se dezvaluiau aspectele si intelesurile ritualice ale sarbatorilor populare si se invata comportamentul individual.

In sezatorile ce aveau loc inaintea Craciunului si a Anului Nou, se invatau si se repetau colindele si uraturile si se discuta in amanunt despre buna pregatire a acestor sarbatori.

La un moment dat, lucrul inceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de catre gazda, in functie de starea sa sociala sau de posibilitatile sale materiale.

Prilej de cantece si voie buna

Flacaii, stiind din timp locul de desfasurare al sezatorilor, cutreierau in grupuri insotite de muzicanti pe la toate casele unde aveau loc astfel de intruniri.

De multe ori ei se organizau de cu seara, repartizandu-se pe case, in asa fel incat, catre sfarsitul sezatorii, ei sa apara cu muzica pentru a inveseli atmosfera.

La intrarea acestora in casa, munca era abandonata. Muzicantii, buni cunoscatori ai obiceiurilor locale, isi ocupau locurile prestabilite si incepeau sa interpreteze melodii de joc.

Fetele si chiar femeile erau invitate la joc de catre flacai, unele dintre fete jucand acum pentru prima data, iar cele mai tinere dintre ele invatand acum pasii de joc. Atmosfera crestea in veselie si buna dispozitie. Cu aceasta ocazie jucau chiar si batranii din vecini, invitati la sezatoare.

Acestia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau si dansau pe lavitele late si masive ce inconjurau peretii. Asa a aparut in Bucovina melodia de joc numita "Ca pe laita" sau "Baba grasa".

Jocul era alternat cu multa dibacie cu perioadele de pauza, cand cei prezenti erau serviti cu mancare si bautura, si cu cele de lucru, cand se spuneau glume si snoave.

Sezatorile, desfasurate in toata plenitudinea lor pana tarziu prin anii '60, se constituiau intr-o adevarata institutie sociala si erau o forma de intrajutorare comunitara, dar si prilej de petrecere placuta a timpului in noptile lungi de iarna, de derulare a unor obiceiuri si de invatare a deprinderilor de viata si de munca.

Chiar daca se desfasurau in perioada Postului Craciunului, aspectul distractiv era tolerat, deoarece in cadrul lor erau invatate colindele si uraturile ce urmau sa fie rostite in timpul sarbatorilor de iarna.

Stilul emo - un curent sau o problema

Odata cu trecerea timpului, cuvantul a fost intrebuintat in diverse situatii, iar mass-media a avut o importanta majora in promovarea sa.

Actualul curent este importat din Occident, iar cei care il adopta sunt, in general, adolescenti care se imbraca in negru, au coafuri ciudate si, cel mai des, cu stari continue de depresie.

Copiii emo nu sunt apropiati, neaparat, prin felul in care se imbraca, ci mai degraba prin muzica si atitudine: sunt depresivi , retrasi, antisociali, melancolici si uneori ajung chiar sa incerce sa se sinucida.

In privinta clasei sociale, acest curent este la fel dezvoltat atat printre asa-zisi "copii de bani-gata", cat si restul adolescentilor.

Cum poti sa iti dai seama daca copilul tau este emo?
Ca trasaturi principale un copil emo poate avea: ochii conturati puternic, parul lung si ciufulit, vopsit negru sau in diverse culori tipatoare. Vestimentatia este alcatuita din combinatii ciudate si , in general, poarta genti gen postas.

De cele mai multe ori, acesti adolescenti se izoleaza deoarece se considera inferiori celorlalti.

Una dintre explicatiile date de The Urban Dictionary este aceea ca un copil emo "Se imbraca exclusiv in negru, refuza orice urma de dragalasenie, sunt teribilisti si le place sa-si picteze unghiile in negru".

De asemenea, copiii emo sunt tristi tot timpul si considera ca este "true" sa suferi.

In situatia in care banuiesti ca fiul/ fiica ta este emo, tot ce poti sa faci este sa incerci sa te apropii de el si sa-l faci sa comunice. Toti adolescentii trec prin perioade grele si fiecare dintre ei este influentat de moda sau muzica.

Treptat, cu multa rabdare si intelegere, copilul depaseste perioadele grele din adolescenta

Adolescentii si gastile de cartier

Cum este firesc, fiecare gasca are anumite caracteristici, un conducator, iar din ea fac parte oameni cu aceleasi ganduri si caractere.

De obicei, cei veniti recent sunt supusi unor teste sau ritualuri prin care sa-si demonstreze abilitatile sau loialitatea fata de gasca respectiva.

Principalele cauze pentru care adolescentii accepta sa intre in gastile de cartier:

1.Lipsa banilor, dar si lipsa unei vieti normale de familie

2.Divortul parintilor sau lipsa de atentie si de interes din partea lor ii determina de multe ori pe adolescenti sa se refugieze in bratele unui anturaj dubios.

3.Se poate intampla ca adolescentii sa intre intr-o astfel de gasca pentru ca nu au de ales, pentru ca au frati, surori, veri, care fac deja parte din gastile de cartier, sau copii, care locuind in zone rau famate in care daca nu faci acest pas risti sa ai mari probleme cu protectia personala.

4.Unii o fac din teribilism, din dorinta de a uita de probleme, sau din dorinta de a ajunge lideri si a demostra ca pot mai mult decat cred altii.

De cele mai multe ori, politia nu mai poate face fata numarului tot mai mare de jafuri, atacuri armate, talhariilor si omorurilor petrecute pe strazi, cei naivi, slabi si inconstienti ar putea alege drept model de viata o gasca de cartier, calificand actele infractorilor drept adevarate fapte de vitejie.

In general, in cazul copiilor care ajung in gastile de cartier, parintii sunt ori extrem de permisivi , ori indiferenti, lasa rolul de educator scolii...

Ce poti face ca parinte pentru a evita fiul/fiica tau/ta sa ajunga intr-o gasca de cartier:

- discuta cat mai des cu el. Spune-i ce crezi despre lucrurile care se intampla in jur, dar lasa-l sa-ti explice si cum vede el lucrurile.

- Da-i exemple pozitive si indruma-l in viata, fara a lua deciziile in locul sau.

- Invata-l sa ii respecte pe cei din jur si spune-i ca prin respect poti obtine respect!

- Copiii trebuie stimulati sa se indrepte catre alt gen de activitati. Adolescentii trebuie obisnuiti sa-si petreaca mai mult timp acasa sau sa fie antrenati in diverse activitati sociale sau scolare. Activitati care ii vor modela in mod pozitiv caracterul si implicit, comportamentul in societate

CARE ESTE DIFERENTA DINTRE MATINEU SI SERATA?

Matineul desemneaza diverse manifestari culturale (conferinte, prelegeri, spectacole de teatru) care au loc de obicei dimineata si adesea duminica. Seratele sunt manifestari culturale de seara cu caracter festiv.

Ce sa faci inainte, in timpul si dupa un examen

Ai trudit tot anul si toata vara invatand pentru examenul care te va clasa intr-o noua etapa a vietii tale. Insa greul abia acum vine. Cum sa reusesti sa treci peste emotii?

Psihologul Alina Oancea te invata ce sa faci cu doua-trei zile inainte de examen, in timpul acestuia si...dupa ce-l termini:

- In niciun caz inainte cu doua-trei zile nu mai e cazul sa mai citesti ceva "adica sa ingrasi porcul in ajun". Daca ai invatat organizat chiar nu mai e nevoie sa te stresezi in ultimile zile.

- Plimba-te, relaxeaza-te, iesi cu prietenii

- Barfeste - te va ajuta foarte mult sa eviti gandurile negative legate de "daca pic ce ma fac?"

- Dormi 9-10 ore/noapte. Nu cred ca iti doresti sa adormi in sala de examen

- Spune-ti permanent ca esti cel mai bun si ca lucrarea ta il va impresiona pe cel ce o va citi

- Cand ai vazut subiectele e posibil sa ti se para ca nu mai stii nimic. Nu te panica!

- Citeste-le pe toate si decide ce scrii mai intai ce stii cel mai bine nu ce crezi ca e cel mai greu sau mai mult de scris

- Fa-ti o lista pe ciorna cu titlul, subiectele si dupa ce finalizezi cate unul taie-l de pe lista. Te va ajuta sa vezi cum le termini incet si sigur.

- Ia cu tine un pix care sa fie inscriptionat cat mai mult. Daca ai un blocaj si nu iti mai amintesti ce trebuie sa scrii, incepe sa citesti de pe acel pix si vei vedea ca iti vei aminti treptat informatiile pe care le-ai invatat.

- Controleaza timpul. Nu lasa timpul sa te domine

Sfaturi utile pentru parinti in educarea copiilor

Parintii nu sunt constienti de impactul negativ pe care poate sa il aiba navigarea nesupravegheata a propriilor copii pe Internet. Deoarece majoritatea parintilor abia i-au contact cu termenul de navigare pe Internet, nu-si pot controla eficient copii, astfel incat 35% sustin ca nu i-au pedepsit deoarece au incredere ca nu se vor uita pe site-uri pornografice. Vacanta a venit, si aproximativ 50% dintre copii isi petrec majoritatea timpului in fata calculatorului, iar parintii nu-i pot supraveghea de fiecare data.

Ca si parinti, probabil va ingrijorati in legatura cu accesul copilului dvs la Internet. Desi la baza Internet-ul este un mediu placut, in care se pot invata multe, sunt unele zone
on-line improprii pentru copiii dumneavoastra. Sunt unele activitati adresate adultilor si altele adresate doar unor categorii de copii, impartiti dupa varsta. Desi este foarte usor sa restrictionati total accesul la Internet, folosirea lui a ajuns sa fie esentiala pentru educatia copilului. De aceea, navigarea pe Internet ar trebui sa inceapa acasa, sub supraveghere dvs.

O posibilitate de a evita sau de a tempera influenta negativa pe care Internet-ul il poate avea asupra copiilor, poate fi educarea parintilor in acest domeniu. Parintii ar trebui sa invete elementele de baza despre Internet, sa navigheze impreuna cu copii sau sa fie macar prezenti atunci cand acestia acceseaza paginile web, astfel incat sa constientizeze riscurile la care se expun.

Un pas important este comunicarea deschisa in privinta avantajelor si dezavantejelor mediului on-line, precum si stabilirea a ceea ce are si a ceea ce nu are voie sa faca cel mic pe Internet. Copilul trebuie sfatuit in privinta persoanelor pe care le poate intalni pe Internet, precum si a intentiilor acestora; de asemenea, trebuie instruit sa nu primeasca e-mail-uri de la persoane necunoscute, nici sa nu se intalneasca in realitate cu ele.

Iata in continuare cateva sfaturi care va vor ajuta sa calauziti pasii copilului in descoperirea Internet-ului:
- parintii trebuie sa invete elementele de baza despre Internet;
- navigati impreuna cu copii sau fiti prezenti cand acestia acceseaza Internet-ul
- comunicati in privinta avantajelor si dezavantejelor mediului on-line;
- asezati calculatorul in zone usor de controlat ale casei;
- urmariti copilul in timp ce foloseste programele de messenger sau de chat;
- nu lasati copilul sa descarce fotografii din surse necunoscute;
- nu lasati copilul sa trimita poze cu el sau cu familia catre persoane necunoscute;
- limitati timpul pe care copilul il petrece on-line;
- blocati informatiile personale ale copilului pentru a nu fi postate sau trimise pe e-mail
- nu-i permiteti sa joace jocuri cu tenta violenta, deoarece asta l-ar putea influenta in comportamentul sau;
- stabiliti impreuna un anumit timp, cat sa aiba voie sa stea in fata monitorului

Credeti ca ati putea trai timp de o saptamana naufragiati pe o pluta in mijlocul ocenului cu un pix si o bricheta??? astept parerile voastre... va multumesc!!!

Limitele părinţilor

Pot să îţi dau viaţă,dar nu pot trăi pentru tine.

Pot să te învăţ lucruri,dar nu te pot obliga să le asculţi.

Pot să-ţi arăt direcţia,dar nu te pot duce acolo.

Pot să-ţi dau libertate,dar nu pot să răspund pentru ea.

Pot să îţi arăt care este diferenţa dinrte bine şi rău,dar nu pot decide pentru tine.

Pot să-ţi cumpăr îmbrăcăminte frumoasă,dar nu te pot face frumos în interior.

Pot să-ţi dau un sfat,dar nu-l pot accepta eu pentru tine.

Pot să-ţi ofer dragostea,dar nu ţi-o pot impune.

Pot să te învăţ să împarţi,dar nu te pot face să nu fii egoist.

Pot să te învăţ adevărurile vieţii,dar nu-ţi pot face o reputaţie.

Pot să te învăţ să te fereşti de alcool,dar nu pot spune “nu” în locul tău.

Pot să te previn despre efectele tutunului,dar nu te pot opri să le foloseşti.

Pot să te învăţ ce-i bunătatea,dar nu ţi-o pot impune.

Pot să te învăţ cum să trăieşti,dar nu-ţi pot da viaţa veşnică.

Gânduri în legătură cu căsătoria-Pastor Richard Wurmbrand

Aş vrea să vă scriu şi câteva gânduri în legătură cu căsătoria. Nu-i lucru uşor când îţi propui să scrii cuvinte de la Dumnezeu venite. Cuvântul este Dumnezeu – ne învaţă Scriptura. Cu ce evlavie ar trebui mânuit deci ! Şi voi să-l mânuiţi cu evlavie în lăuntrul căsniciei voastre. Cuvântul este Dumnezeu. Nu vă vorbiţi niciodată unul altuia cu răceală, uşurinţă, cu atât mai puţin cu răutate, căci altfel semănăm în jur imaginea unui Dumnezeu neînsemnat şi rău. Soţii ajung cu vremea să se asculte unul pe altul cu nepăsare, ba cu antipatie, fiindcă cuvântul nu le-a fost Dumnezeu. Vorba deşănţată toceşte în om sentimentul sfinţeniei Cuvântului. Aş vrea ca fiecare cuvânt pe care îl scriu să fie expresia unei adânci dorinţe pentru fericirea voastră, să înmugurească vorbele-mi ca florile primăverii. Şi aşa aş vrea să fie mereu vorbirea voastră. Aş vrea să vă vorbiţi mereu, aşa cum v-aţi vorbit când v-aţi îndrăgostit întâi, când priveaţi fermecat unul la celălalt şi nici nu ştiaţi ce să vă spuneţi. Stăteaţi în admiraţie unul faţă de celălalt şi din dragostea mare din voi ţâşneau cuvintele: „Te iubesc !” Aşa simţind aş vrea să vă scriu şi aşa aş vrea să vă vorbiţi mereu unul celuilalt, mânuind cuvântul care este Dumnezeu-Iubirea. Filozofii din vechime au spus: Unus homo nullus homo Omul singur nu e om. Omul devine om în sensul deplin al cuvântului când se căsătoreşte. M-am întrebat adesea ce va fi însemnând cuvântul că Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Va fi având Dumnezeu trup ca şi noi ? Cap ca şi noi ? Până mi-au atras atenţia cuvintele care vin imediat după aceasta în Geneza 1: „Parte bărbătească şi parte femeiască l-a făcut”. Numai după ce se produce unirea între aceste două părţi, între seriozitate şi gingăşie, între tărie şi duioşie, între dreptate şi bunătate, între vigoare şi frumuseţe, între principiul masculin şi cel feminin, chipul lui Dumnezeu, care este suma tuturor virtuţilor, este realizat.
Când oamenii au pierdut raiul nu l-au pierdut de tot. A mai rămas un colţişor: este o căsătorie creştină fericită. In măsura în care pământul poate fi cer, el este aşa într-o căsătorie în care cei doi se iubesc. In căsnicie unul împlineşte dorinţele, dorurile, nădejdile şi lacunele celuilalt. Ne completăm reciproc. Descoperă mereu în soţul sau în soţia ta noi trăsături frumoase şi admiraţi-vă reciproc, iar defectele pe care le veţi vedea unul la celălalt corijaţi-le reciproc cu multă bunătate. Călcaţi în căsnicie cu gândul: „Tu, numai tu !” şi rămâneţi fideli acestui gând. Secretul unei căsnicii fericite nu-i greu de aflat. Oricine caută să capete în căsnicie fericire, înţelegere şi iubire se va înşela amarnic. Să înţelegi tu, să dai tu fericirea, să iubeşti tu. Acesta-i abecedarul căsniciei fericite. Şi când tu dai, fără gând de a primi înapoi, se produce fenomenul de ecou. Când acolo unde este un ecou strigi un cuvânt rău, cuvânt rău vei auzi ca răspuns; dacă strigi un compliment primeşti un compliment. Mai ales să-l înţelegi pe celălalt. Sunt momente când partea cealaltă, din cauza unei stări proaste fizice, a unei tulburări sufleteşti, a unui necaz deosebit sau a unei ispite covârşitoare nu-ţi poate arăta dragostea. Arată-i atunci cu-atât mai multă iubire tu. Să fim darnici, generoşi. In Numeri 27:18 „Domnul a zis lui Moise: Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este duhul Meu şi să-ţi pui mâna peste el”. Porunca era să-şi pună „mâna” – la singular – dar în Deuteronom 24:9 citim că Moise şi-a pus peste el „mâinile” – la plural. Aşa daţi-vă şi voi unul altuia dragostea din belşug, fără zgârcenie. Cât de puţin costă un sărut, o vorbă bună, o dezmierdare şi cât de fericit îl face pe celălalt. Soţul meu nu este un altul decât mine. In duh 1+1 nu face doi ci tot unu. Sunteţi un singur trup. Jignindu-l pe el, necăjindu-l pe el, te necăjeşti pe tine şi viceversa. Cel ce-şi întristează nevasta are drept pedeapsă o nevastă întristată, în loc să aibă una zglobie care să-i lumineze casa. Că Eva a fost luată din coasta lui Adam este o traducere greşită. Cuvântul ebraic respectiv înseamnă „latură”. Eva este o latură a lui Adam, o latură care lui Adam îi lipseşte. Dacă toţi fraţii în credinţă sunt o inimă şi un suflet, cu atât mai mult sunt soţul şi soţia. Soţia este un ajutor potrivit pentru soţ şi niciodată nu va găsi un alt ajutor mai bun. De aici decurg îndatoririle lui faţă de ea. Dumnezeu nu primeşte ofrandele unui cămin în care femeia nu este venerată, în care nu i se cere sfatul. Un împărat chinez din vechime spunea :”Eu am cinci miniştri, dar cel mai bun dintre ei este soţia mea.” Menajează-ţi soţia şi n-o certa. Ce motive ai s-o cerţi ? Adam a pierdut din cauza Evei un rai şi nu i-a spus măcar o vorbă de mustrare. Pe tine, nevasta nu te păgubeşte cu un rai ci numai cu cine ştie ce detaliu. Şi să-i tragi un perdaf ? Isus întreabă: ”De ce faci supărare femeii ?”(Matei 26:10) şi „De ce plângi, femeie ?”(Ioan 20:13). Bine va fi oare când nevasta îi va răspunde lui Isus: ”Plâng din pricina bărbatului meu”? Dar şi femeia să asculte !
Ştiu de următoarea convorbire între doi tineri:
- Vrei, Elena, să fii nevasta mea ?
- Dar, Gheorghe, o să mă laşi totdeauna să fac ce vreau eu ?
- Da !
- Si o să-mi dai toţi banii pe mână ?
- Da !
– N-o să-mi ceri nici o socoteală?
- Nu !
- Nu o să mă întrebi de unde vin şi unde plec ?
- Nu !
-N-o să-mi faci nici o observaţie ?
- Nu! ( a răspuns el)
- Du-te şi-ţi caută altă nevastă.
Eu nu am nevoie de un bărbat care să fie un papă-lapte.
Da, bărbatul are datoria să te iubească cum şi-a iubit Hristos Biserica, dar tu, soţie, fă-i lucrul acesta uşor, îmbrăcându-te şi vorbindu-i într-un chip drăgălaş. Nu răspunde soţului când e mânios în afară de cazul că ai vedea că tăcerea ta îl mânie şi mai tare. Sunt rare căsniciile în care nu există contrazicere, dar barem nu vă certaţi în aceeaşi zi: în ziua când e el mânios să fie ea liniştită şi invers. Că dacă se ceartă amândoi este ciocnirea prea mare. Dar şi mai bine este să evitaţi aceasta de la început. De ce aţi face o căsnicie mediocră când aţi putea face una model în care cuvântul să fie Dumnezeu ? Să ştiţi de la început că, prin căsătorie, îţi dublezi datoriile şi-ţi înjumătăţeşti drepturile. Veţi ajunge la o unire trainică, numai unindu-vă voi cu un al treilea – soţul model – Isus. El vă va arăta o dragoste pe care lumea nu o cunoaşte. In lume cel care iubeşte vrea să primească de la cel iubit. Dar „Dumnezeu a iubit lumea încât a dat…” Mai ale femeia trebuie să dea. Râvna ei de a-şi servi bărbatul este socotită râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu. A-i găti bărbatului o supă gustoasă este mai important decât a umbla pe la vecini şi a le vorbi din Biblie. Purtarea de grija casei ţine locul păstrării focului sacru. Isus înţelege religia ca o nuntă în care nuntaşii petrec cu Mirele. Fie ca cununia şi căsnicia care va urma să fie chipul acestei nunţi. Nici după douăzeci de ani de căsnicie, un soţ nu are voie să plece de acasă fără să-şi sărute soţia. Tare m-a impresionat când am văzut pe dealurile de la Braşov, într-o zi de primăvară pe un bătrânel căutând ghiocei prin zăpadă. Mergea greu. Mi-a spus. „Am venit aici să culeg flori pentru nevasta mea”. Să ai mereu pentru iubit, pentru iubită o mică atenţie, un cât de mic dar. Bucuria este mare chiar când darul este mic. Cam aceste gânduri primiţi-le din partea unui frate sărac, care tare mulţi ani nu a citit Scriptura şi de aceea nu ştie să vă spună versuri din ea, dar care vă iubeşte şi se roagă să fiţi binecuvântaţi.

poze cu Isus Cristos

De ce oamenii se tem de sfîrşitul lumii ?

Am auzit mulţi oameni care zic că va veni sfîrşitul lumii şi ei se tem de acest eveniment. Unii zic că aceasta va avea loc printr-un potop, alţii zic că va fi o ploaie de foc, alţii – că toate lucrurile vor deveni altfel, se va schimba mersul normal al lucrurilor. Se fac tot felul de presupuneri, cercetări ştiinţifice cu privire la anul cînd urmează să fie acest sfîrşit, se asociază cu anumite evenimente care se întîmplă acum în societate. Dumnezeu este Cel care a creat universul şi omul şi doar El ştie cînd va fi acest sfîrşit. Iată cîteva motive pentru care oamenii se tem de sfîrşitul lumii:

1. Nu cunosc şi nu ştiu ce-i va aştepta. Ei sunt nesiguri cu privire la ceea ce se va întîmpla cu ei şi cu viaţa lor, nu ştiu unde vor merge după moarte, cum va fi acolo unde vor merge.

2. Nu caută răspunsuri în Sfînta Scriptură, unde se vorbeşte despre aceasta. Biblia dă răspunsuri la aceasta întrebare, de aceea este bine să o studiem ca să aflăm despre aceasta. Dacă eşti curios să afli despre acesta şi nu ai citit , studiat niciodată Biblia, te îndemn s-o faci chiar acum dacă te frământă această întrebare. În plus, ea conţine răspunsuri nu doar la acest aspect, ci la toate aspectele vieţii umane. Dacă nu ştii cum să o studiezi, cere ajutorul unei persoane care ştie să studieze şi o face sistematic. Nu alege calea cea mai uşoară de a întreba, pentru că nici aşa nu vei fi sigur dacă este corect sau nu .

3. Nu au o siguranţă a mîntuirii. Mulţi dintre ei afirmă că vom vedea unde vom ajunge : în rai sau în iad. Aici pe pămînt Dumnezeu ne-a dat suficient timp ca să ne gîndim la aceasta şi să alegem in cine să credem. Domnul Isus spune: ” Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine ” (Ioan 14: 6).Aceste cuvinte subliniază faptul că putem avea mîntuirea, salvarea de păcate doar prin credinţa în Isus, o altă cale de mîntuire nu există, căci chiar dacă ar exista, jertfa lui Isus nu ar mai fi fost valabilă. Crezînd în Isus şi acceptîndu-L ca Domn şi Mîntuitor personal , vei fi sigur că eşti mîntuit de păcate care te-ar fi dus la moarte. Deci, numai în Isus Hristos eşti mîntuit. Odată avînd această siguranţă, nu -ţi vei mai face griji şi nu te vei teme de sfîrşitul lumii, căci aceasta va fi o simplă trecere spre altă viaţă, iar moartea nu-ţi va părea atît de tragică.

4. Oamenii aleg să creadă mai mult în poveşti ,povestiri şi alte “proorocii” decît în Dumnezeu. Nu ştiu de ce, e chiar absurd, dar oamenilor le place să se hrănească cu lucruri neadevărate, inutile, ireale, să fie influenţaţi de alţii , decît în ceva care s-a împlinit şi într-un Dumnezeu real, viu şi adevărat , precum şi Cuvîntul Său. Eşti liber să alegi în cine crezi, dar alegerea ta îţi va influenţa prezentul şi viitorul tău.




Aşa că , alege să -ţi trăieşti viaţa corect, fără să fii influenţat de ceea ce presupun ştirile şi cei din jur , studiază tu singur Sfintele Scripturi ca să te convingi de cele ce se spune , alege să crezi în Isus ca şi Mîntuitor al întregii omeniri şi să trăieşti o viaţă ghidată de El, fără frică şi nesiguranţă!

Ce se întîmplă cu credincioşii după moarte?

Întotdeauna şi în toate timpurile, oamenii au vrut să ştie ce se va întîmpla cu ei după moarte, şi această neştiinţă îi face pe oameni să se teamă foarte mult de clipa morţii. Iar cînd spui cuiva că este bine să fii pregătit pentru acest moment el răspunde că mai bine nici nu se gîndeşte la aşa ceva, şi îşi trăieşte viaţa în rutina ei. Şi după cum aici sunt două categorii de oameni : unii care cred în Domnul Isus şi au încheat un legămînt cu ei, aceştia sunt credicioşii; şi alţii care nu au intrat în legămînt cu El. Tot aşa şi după moarte fiecare dintre aceste 2 catigorii vor avea diferite căi. Dar odată născuţi oamenilor le este rînduit să moară, iar după moarte…

1. Trupul supus putrezirii se duce în pămînt iar sufletul - direct la Domnul Isus. Chiar apostolul Pavel cînd era în lanţuri din pricina propovăduirii lui Hristos, se aştepta ca să fie omorît, deaceea el scrie: ” Pentru mine a trăi este Hristos a muri este un cîştig. Sunt strîns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi ar fi mai bine să rămîn în trup.” (Filipeni 1:21,23). Deci vedem că moartea nu-l speria pe Pavel căci pentru el ar fi un cîştig pentru merge direct la Domnul Isus, care S-a dus ca să pregătească un loc în casa Tatălui pentru toţi ucenicii Lui , care-L iubesc şi care fac voia Lui. Şi vor sta acolo pînă cînd …




2. Dumnezeu va învia trupurile supuse putrezirii şi la va schimba în neputrezire. În prima epistolă a sa către Tesaloniceni Pavel le scrie despre aceste lucruri ca să-i îmbărbăteze, pentru că ei aşteptau venirea Domnului Isus aşa cum a promis-o El, dar văzînd cum unii din fraţi mor şi Domnul Isus nu vine ei au început să se întristeze, şi să se îngrijoreze. Deaceea Pavel le spune: “Domnul să facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facim şi noi înşine pentru voi, ca vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi.” (cap. 3:12-13). Şi mai departe spune:“Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit (au murit), ca să nu fiţi întristaţi, ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, într-adevăr, ce vă spuneam, prin Cuvîntul lui Domnului: noi cei vii, care vom rămîne pînă la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigă, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întîi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mîngîiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.“ (cap. 4:13-18). Deci vedem că la răpirea Bisericii (Biserică este grupul de credincioşi , nu clădire), credicioşii care au murit vor fi aduşi de Dumnezeu împreună cu Domnul Isus şi îşi vor lua înapoi trupurile înviate, dar de data aceasta nu vor mai fi nişte trupuri supuse putrezirii, ci supuse neputrezirii. “…. într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea dintîi trîmbiţă. Trîmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi (cei vii). Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.“(1. Cor. 15:52-53)



3. Vor fi totdeauna cu Domnul în trup. “Vom fi răpiţi toţi împreună cu ei (cei înviaţi şi cei ce vor fi vii la momentul răpirii Biserici), în nori ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”
Aşadar pentru cel ce a crezut în Domnul Isus din toată inima lui, a încheiat legămînt cu El , care trăieşte potrivit cu Cuvîntul Lui moartea nu mai este pentru el ceva înfiorător, el are siguranţa vieţii împreună cu Hristos, şi această siguranţă vine din faptul că odată ce Isus a înviat înseamnă că la vremea potrivită va învia pe toţi sfinţii Săi. De la noi se aşteaptă ca să le spunem tuturor oamenilor că Domnul Isus vine şi cînd va veni El să ne găsească pe toţi fără prihană şi în sfinţenie. Dumnezeu să ne ajute la aceasta.

Poziţia lui Dumnezeu cu privire la avort

Problema avorturilor a ajuns una stringentă la etapa actuală. Unul din motivele principale, invocate de femeile sau cuplurile care au decis să avorteze este că nu au posibilitatea să crească un copil , e mare sărăcie în ţară, “nu ne putem permite”,de parcă copilul este un obiect pe care ţi-l poţi permite să -l ai sau nu. Conform datelor statistice înregistrate de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova, numărul anual al avorturilor în republică oscilează între 14.500 şi 16.000. Circa 10 % de avorturi sunt efectuate de femei între 15-19 ani. Nu este un tablou frumos, nu? Haideţi să vedem ce are de spus Dumnezeu despre aceasta. Una din cele 10 porunci date de Dumnezeu este “Să nu ucizi!” (Exod 20:). Avortul nu este altceva decît o ucidere a vieţii copilului care este viu şi care abia aşteaptă să se nască. Deci, avortul este o crimă, iar criminalii , după lege, sunt pedepsiţi. În mod analogic şi cei care avortează , dar şi cei care -şi dau consimţămîntul la aceasta trebuie pedepsiţi ca nişte criminali. Dumnezeu a dat această poruncă pentru a-l proteja pe om , pentru că Dumnezeu pune mare preţ pe viaţa omului. Nu vi se pare că aceeşi poziţie trebuie să o avem şi noi? Oare nu despre aceasta vorbeşte şi Convenţia drepturilor omului pe care oamenii au alcătuit-o şi pe care tot ei nu o respectă?

Un alt pasaj care relatează poziţia lui Dumnezeu faţă de avort se află la cartea Exod 21: 22-25:” Dacă se ceartă doi oameni, şi lovesc pe o femeie însărcinată, şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă , pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor plăti după hotărîrea judecătorilor. Dar dacă se întîmplă o nenorocire , vei da viaţă pentru viaţă , ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătaie pentru vînătaie” Ceea ce se poate deduce din acest pasaj este faptul că Dumnezeu, a dat această indicaţie tocmai pentru că ţine foarte mult la viaţa umană şi mai ales la cea care încă nu s-a născut. Deasemenea cere ca cel care a pricinuit întreruperea sarcinii să fie pedepsit printr-o amendă, numită gloabă , tipul ei era fixat de bărbatul femeii însărcinate, pe care trebuia să o plătească. Deci, Dumnezeu ne îndeamnă să ne purtăm cu foarte mare grijă faţă de femeile însărcinate, aceasta arată că ele trebuiau protejate. Este acestă atitudine valabilă şi în zilele noastre? Cît de bine ar fi dată oamenii s-ar conduce după Legile lui Dumnezeu!!!!

Aşadar, poziţia lui Dumnezeu este clară: avortul este o crimă care trebuie pedepsită!!! Viaţa omului are prioritate, El a creat omul , procrearea a făcut parte din scopul Său şi El se va îngriji de toate temerile şi nevoile noastre, pentru că este un Tată iubitor şi grijuliu!!!

Christos Yannaras: Asceza creştină, o cale eclezială

Trupul material este părtaş la desăvârşirea omului, la sfinţirea sa. Desăvârşirea şi sfinţirea înseamnă restaurarea omului în deplinătatea posibilităţilor lui existenţiale, în ceea ce se numeşte chipul şi slava lui Dumnezeu. Această „finalitate“ a vieţii omului implică întreaga sa fiinţă, atât ceea ce numim trup, cât şi ceea ce numim suflet; e vorba de totalitatea persoanei umane.
Este un adevăr fundamental al antropologiei ortodoxe, care tâlcuieşte sensul ascezei creştine şi operează totodată o distincţie fundamentală între aceasta şi înţelegerea juridică a virtuţii individuale. Asceza nu e o lucrare individuală meritorie, un fapt ce ţine de respectarea constantă a anumitor coduri obiective de comportament sau de supunerea faţă de poruncile aşezate printr-o lege impersonală sau o autoritate convenţională. Asceza trupească nu se limitează nici la „suprimarea“ trupului şi la transformarea acestuia, într-un sfârşit, în aşa fel încât materia dispreţuită să devină obedientă „spiritului“ superior.
Asceza creştină este mai presus de toate o chestiune eclezială, iar nu una individuală. Ea e schimbarea modului individual de existenţă al naturii noastre în comuniune şi relaţionare personală, în intrare dinamică în comunicare cu viaţa trupului Bisericii. Ţelul ascezei este transfigurarea dorinţelor şi nevoilor noastre naturale impersonale în manifestări ale voinţei libere personale în stare să aducă în fiinţă viaţa adevărată a iubirii. Astfel, nevoia instinctivă de hrană, lăcomia de autoconservare independentă, individuală, este transfigurată în contextul postului Bisericii: supunerea faţă de practica generală a Bisericii devine supremă, fiind transformată într-un act de relaţionare şi comuniune. Creştinul nu posteşte ca să-şi subjuge materia de către spirit, nici pentru că acceptă împărţirea alimentelor în „curate“ şi „necurate“. Creştinul posteşte pentru că în acest mod încetează să mai facă din alimentaţie un act autonom; el îl transformă în ascultare de voinţa generală şi practica generală a Bisericii şi îşi supune preferinţele individuale regulilor bisericeşti ale postului, cele ce determină alegerea hranei sale. Iar ascultarea de bună voie presupune întotdeauna iubire: ea este întotdeauna un act al comuniunii.
Cu toate acestea, regulile postului Bisericii nu exprimă o împărţire întâmplătoare sau arbitrară a mâncărurilor, ci rezumă o experienţă îndelungată a naturii umane trăită de sfinţii care au aşezat aceste canoane. Această experienţă cunoaşte bine cât de rebelă e natura noastră şi înţelege cum să distingă ce fel de mâncare întăreşte impulsul autonom de autoconservare şi ce îl slăbeşte. În acest fel, putem accepta legătura dintre post şi subjugarea materiei de către cerinţele spiritului, ca imagine sau figură a interpretării. Ceea ce trebuie să fie limpede e că asceza în Biserică nu e în conflict cu materia în sine, ci cu rebeliunea individualităţii materiale, cu acţiunea rebelă pentru subzistenţă de sine. Asceza opreşte rebeliunea naturii noastre materiale şi nu permite naturii să devină un scop în sine - un al doilea scop în creaţie, diferit de acea finalitate unică a ei, care constituie ipostasul personal al vieţii, participarea noastră la viaţa comuniunii treimice.
Am putea menţiona şi alte forme de asceză în Biserică, analoage exemplului postului: abstinenţa sexuală, participarea corpului la rugăciune (metaniile consacrate de tradiţia monahală), fapte de slujire umilă, fapte de ascultare şi de respingere a voinţei individuale, fapte de altruism şi caritate, supunere faţă de tipicul liturgic şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Toate acestea sunt forme practice de rezistenţă la individualitatea egocentrică indentificată cu carnea, aspecte ale luptei dinamice a omului cu elementele impersonale ale naturii sale biologice: lupta pentru a fi împlinit, prin relaţia cu Dumnezeu şi cu fraţii săi întru umanitate, în distincţia sa personală, ce poate fi realizată numai prin iubire. Iar acestea nu sunt forme de rezistenţă individuală sau de luptă individuală, ci de supunere prin individual la experienţa şi viaţa universală a Bisericii. Efortul individual e transformat în efort comun; lupta devine act al comuniunii, având loc în viaţa întregului corp al Bisericii.
Acesta fiind conţinutul ei, asceza nu e privare sau zgârcenie faţă de viaţă, nici duşmănie faţă de trup sau dispreţ pentru materie, de genul celor manifestate de manihei şi puritani de-a lungul vremilor. În tradiţia Bisericii, asceza e philokalia, dragoste pentru frumuseţea acelei „perfecţiuni incomplete“ care este desăvârşirea personală, restaurarea chipului întunecat al lui Dumnezeu din om şi readucerea sa la frumuseţea originară.

Daca vrei sa fii desăvărşit.

A fi om. Din acest subtitlu am înţeles ca dacă vrei sa fii desăvărşit trebuie să îndeplinim trei conditi: un prim lucru este să cultivăm în noi calităţile umane pentru că ele sunt de mare preţ in ochii oamenilor şi pentru că datorită lor căştigăm încrederea oamenilor. Un al doilea lucru este ca ne însuşim un comportament uman civilizat ( acest autor spune că este o realitate pe care ar formulao în felul următor: “un deavol manierat este mai atrăgator decăt un sfănt necioplit”). Şi un al treilea lucru este discretia şi dragostea în discuţie.( aceasta înseamnă să eviţi vulgarităţile şi mahalalele cu ceilalti din jur).
Cuvăntul viu. Doi călugări ai secolului al XII-lea studiau Scriptura, iar un frate îi spune celuilalt frate: eu consider Scriptura ca pe o scară cu patru trepte, un fel de scară a lui Iacob. Cele patru scări erau:lectura, meditaţia, rugăciunea, contemplaţia. Autorul explică aceste patru trepte: lectura este cuvăntul lui Dumnezeu mai exact introducerea mâncării in gură. Meditaţia este triturarea, mestecarea mâncării. Rugaciunea este implorarea ajutorului, ca hrana sa-si facă efectul. Contemplaţia este plăcerea pe care o simţim nu numai in cerul gurii, dar pănă in maduva oaselor.
Rugaţi-vă fără încetare. Papa Ioan Paul I, pe cănd era Episcop, avea un curs de exerciţii spirituale, dar se opreşte şi aduce o asemănare: “ Un tată de familie îşi sărbătoreşte ziua onomastica. Se organizeaza o mică sărbătoare. Cel mai mic dintre copii a învăţat o poezie pe de rost şi i-o spune tatălui. Al doilea fiu, fiind mai mare a compus un discurs căutând idei din cărţi şi i-a prezentat-o tatălui. Fata lui mai mare, îi aduse un buchet de garoafe. In sfărşit a venit si soţia care i-a oferit o simplă privire, dar de care soţul şi-a adus aminte de toate cele bune şi toate cele rele petrecute alături unul de altul”.
Prin aceste cuvinte autorul ne prezintă cele patru categorii de rugăciune:
1. Poezia mezinului este rugăciunea vocală, gata compusă sau scrisă în cărţi.
2. Discursul celui de-al doilea copil este meditaţia, o rugăciune mai evoluată, la care folosim gănduri şi texte luate de ici de colo.
3. Buchetul de garoafe reprezintă rugăciunea afectivă, dăm la oparte formulele si cărţile şi lăsăm inima să vorbească.
4. Soţia, arată rugăciunea intimităţi cu Dumnezeu, este un schimb de priviri: privesc în ochii lui Dumnezeu care mă priveşte.
Pace vouă. Din acest subtitlu înţelegem foarte clar că dacă nu avem pace nu avem nimic. Isus înainte de a murii, la cina cea de Taină le spune “Pace vă alas vouă”, dar spune autorul că Isus nu a găsit cuvinte mai frumoase decăt acestea doar după învierea sa cand le spune “Pace vouă”
Fiţi înţelepţi. A fi înţelept, subliniază autorul, trebuie să ştim să vorbim atunci cănd este cazul si sa stim să tăcem atunci cănd este cazul, nici un cuvănt în plus sau în minus. Nu numai aceste două lucruri trebuie respectate ci să trăim în mod eroic cu înţelepciune, cultura şi aşa mai departe. Sfăntul Paul ne îndeamna să trăim cu băgare de seamă, nu ca nişte oameni fără judecată. Apostolul Paul ne îndrumă, că dacă cineva duce lipsă de înţelepciune să o ceară de la Dumnezeu prin rugăciuni.
În sudoarea frunţii. Am observat de foarte multe ori cum tata, venea in fiecare seară obosit şi îşi ştergea sudoarea frunşi şi mai observam ce mâini bătătorite are din cauza munci pe care o face pentru mine si a mă întreţine în condiţi bune.
Autorul relateaza, ca dupa orice munca făcută, seara, să i le prezentăm lui Dumnezeu.
Se povesteşte că o familie care toată ziua a muncit, seara adunându-se si făcând rugaciunea de seara, au ridicat mainile şi i le-au prezentat lui Dumnezeu toată sudoarea acelei zile dar i-au cerut si iertare pentru toate păcatele acelei zile.
Tăcerea. Un seminarist care face tăcere în seminar, judecănd că este o regulă pe care o poţi încălca fără să faci păcat, dă dovadă de la o jalnică superficialitate, de lipsa de viaţă interioară, de inconştienţă. Sfăntul Ioan a concentrat toate avantajele tăcerii în aceste cuvinte pe care le spunem ca un adevărat imn închinat tăcerii. Tăcerea este mama rugăciunii, e remedial distracţiilor, examenul gândirilor noastre, groza duşmanilor, temelia puternică a pietăţi, tovarăşa nedespărţită a credinţei, prietena lacrimilor, ea favorizează în noi găndul la moarte, ne pune în faţă chinurile veşnice, ne ajuta să găsim găndurile lui Dumnezeu, naşte în noi o sfăntă tristeţe, combate îngămfarea, ruinează ambiţia, sporeşte îţelepciunea, ne dispune la meditaţie, ne ajută să facem mari progrese in viaţa interioară, ne înalţă sufletul pănă la Dumnezeu.
Credinţa. Se spune că odata, era un om fără credinţă care nu mai vroia să traiască, si cum nu credea în nimic, ieşea în fiecare seară afară şi se uita la lună şi urla ca un lup la lună.
Auzim foarte des in Evanghelie, că Isus vine în ajutor, celor ce vin înaintea lui pentru a cere credinţă.
Credinţa este harul pe care omul nu-l poate refuza.
Tatăl şi mama credinţei. Aliaţi cei mai de temut ai necredinţei sunt patimile, necurăţia si mândria. S-a spus pe drept cuvănt că necredinţa are ca tată mândria iar ca mamă necurăţia.
Credinţa fără fapte. Credinţa fără fapte, este ca omul fără viaţa. Oamenii aşteaptă de la preoţi, ca ei să le vestească despre credinţă dar fără ca oamenii să facă ceva.
Autorul spune că preotul oricăt de slab ar fi la predicat, dacă îşi depune toată credinţa, poate să convertească lumea prin acea simplă predică.
Lumea are nevoie de faptele noastre de credinta, pentru că ceea ce fac preoţii si ceea ce fac seminarişti, lumea se i-a dupa faptele lor de credinţă. Lumea vede în noi, chipul strălucit al lui Cristos.
Bunii predicatori nu fac predica, că aşa le-a trecut acea idee prin minte ci trăiesc ceea ce spun la predică.
Ştiu în cine mi-am pus speranţa. A doua virtute teologală primită la sfântul Botez, şi care e nedespărţită de credinţă, este speranţa. Speranta se naşte din credinta că Isus, Domnul nostru, trăieşte în noi prin harul Botezului. În momentul de faţă, avănd în noi harul sfinţitor, suntem deja mostenitori ai lui Dumnezeu, de vreme ce suntem copii ai săi.
A doua scrisoare către Timotei se încheie cu un strigăt de speranţă triumfătoare: “ Iată… eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele din lume este aproape. Am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, credinţa am păstrat-o. De acum mă asteaptă cununa cea dreaptă pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept. Şi nu numai mie ci tuturor celor care vor fi iubit iubirea lui… Domnul mă v-a elibera de orice rău şi ma v-a mantui luându-mă în ămpărăţia lui cerească… Ştiu în cine mi-am pus speranţa”
Dacă noi suferim, şi luptăm, o facem pentru că ne-am pus speranţa în Dumnezeu cel viu.