Limitele părinţilor

Pot să îţi dau viaţă,dar nu pot trăi pentru tine.

Pot să te învăţ lucruri,dar nu te pot obliga să le asculţi.

Pot să-ţi arăt direcţia,dar nu te pot duce acolo.

Pot să-ţi dau libertate,dar nu pot să răspund pentru ea.

Pot să îţi arăt care este diferenţa dinrte bine şi rău,dar nu pot decide pentru tine.

Pot să-ţi cumpăr îmbrăcăminte frumoasă,dar nu te pot face frumos în interior.

Pot să-ţi dau un sfat,dar nu-l pot accepta eu pentru tine.

Pot să-ţi ofer dragostea,dar nu ţi-o pot impune.

Pot să te învăţ să împarţi,dar nu te pot face să nu fii egoist.

Pot să te învăţ adevărurile vieţii,dar nu-ţi pot face o reputaţie.

Pot să te învăţ să te fereşti de alcool,dar nu pot spune “nu” în locul tău.

Pot să te previn despre efectele tutunului,dar nu te pot opri să le foloseşti.

Pot să te învăţ ce-i bunătatea,dar nu ţi-o pot impune.

Pot să te învăţ cum să trăieşti,dar nu-ţi pot da viaţa veşnică.

Gânduri în legătură cu căsătoria-Pastor Richard Wurmbrand

Aş vrea să vă scriu şi câteva gânduri în legătură cu căsătoria. Nu-i lucru uşor când îţi propui să scrii cuvinte de la Dumnezeu venite. Cuvântul este Dumnezeu – ne învaţă Scriptura. Cu ce evlavie ar trebui mânuit deci ! Şi voi să-l mânuiţi cu evlavie în lăuntrul căsniciei voastre. Cuvântul este Dumnezeu. Nu vă vorbiţi niciodată unul altuia cu răceală, uşurinţă, cu atât mai puţin cu răutate, căci altfel semănăm în jur imaginea unui Dumnezeu neînsemnat şi rău. Soţii ajung cu vremea să se asculte unul pe altul cu nepăsare, ba cu antipatie, fiindcă cuvântul nu le-a fost Dumnezeu. Vorba deşănţată toceşte în om sentimentul sfinţeniei Cuvântului. Aş vrea ca fiecare cuvânt pe care îl scriu să fie expresia unei adânci dorinţe pentru fericirea voastră, să înmugurească vorbele-mi ca florile primăverii. Şi aşa aş vrea să fie mereu vorbirea voastră. Aş vrea să vă vorbiţi mereu, aşa cum v-aţi vorbit când v-aţi îndrăgostit întâi, când priveaţi fermecat unul la celălalt şi nici nu ştiaţi ce să vă spuneţi. Stăteaţi în admiraţie unul faţă de celălalt şi din dragostea mare din voi ţâşneau cuvintele: „Te iubesc !” Aşa simţind aş vrea să vă scriu şi aşa aş vrea să vă vorbiţi mereu unul celuilalt, mânuind cuvântul care este Dumnezeu-Iubirea. Filozofii din vechime au spus: Unus homo nullus homo Omul singur nu e om. Omul devine om în sensul deplin al cuvântului când se căsătoreşte. M-am întrebat adesea ce va fi însemnând cuvântul că Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Va fi având Dumnezeu trup ca şi noi ? Cap ca şi noi ? Până mi-au atras atenţia cuvintele care vin imediat după aceasta în Geneza 1: „Parte bărbătească şi parte femeiască l-a făcut”. Numai după ce se produce unirea între aceste două părţi, între seriozitate şi gingăşie, între tărie şi duioşie, între dreptate şi bunătate, între vigoare şi frumuseţe, între principiul masculin şi cel feminin, chipul lui Dumnezeu, care este suma tuturor virtuţilor, este realizat.
Când oamenii au pierdut raiul nu l-au pierdut de tot. A mai rămas un colţişor: este o căsătorie creştină fericită. In măsura în care pământul poate fi cer, el este aşa într-o căsătorie în care cei doi se iubesc. In căsnicie unul împlineşte dorinţele, dorurile, nădejdile şi lacunele celuilalt. Ne completăm reciproc. Descoperă mereu în soţul sau în soţia ta noi trăsături frumoase şi admiraţi-vă reciproc, iar defectele pe care le veţi vedea unul la celălalt corijaţi-le reciproc cu multă bunătate. Călcaţi în căsnicie cu gândul: „Tu, numai tu !” şi rămâneţi fideli acestui gând. Secretul unei căsnicii fericite nu-i greu de aflat. Oricine caută să capete în căsnicie fericire, înţelegere şi iubire se va înşela amarnic. Să înţelegi tu, să dai tu fericirea, să iubeşti tu. Acesta-i abecedarul căsniciei fericite. Şi când tu dai, fără gând de a primi înapoi, se produce fenomenul de ecou. Când acolo unde este un ecou strigi un cuvânt rău, cuvânt rău vei auzi ca răspuns; dacă strigi un compliment primeşti un compliment. Mai ales să-l înţelegi pe celălalt. Sunt momente când partea cealaltă, din cauza unei stări proaste fizice, a unei tulburări sufleteşti, a unui necaz deosebit sau a unei ispite covârşitoare nu-ţi poate arăta dragostea. Arată-i atunci cu-atât mai multă iubire tu. Să fim darnici, generoşi. In Numeri 27:18 „Domnul a zis lui Moise: Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este duhul Meu şi să-ţi pui mâna peste el”. Porunca era să-şi pună „mâna” – la singular – dar în Deuteronom 24:9 citim că Moise şi-a pus peste el „mâinile” – la plural. Aşa daţi-vă şi voi unul altuia dragostea din belşug, fără zgârcenie. Cât de puţin costă un sărut, o vorbă bună, o dezmierdare şi cât de fericit îl face pe celălalt. Soţul meu nu este un altul decât mine. In duh 1+1 nu face doi ci tot unu. Sunteţi un singur trup. Jignindu-l pe el, necăjindu-l pe el, te necăjeşti pe tine şi viceversa. Cel ce-şi întristează nevasta are drept pedeapsă o nevastă întristată, în loc să aibă una zglobie care să-i lumineze casa. Că Eva a fost luată din coasta lui Adam este o traducere greşită. Cuvântul ebraic respectiv înseamnă „latură”. Eva este o latură a lui Adam, o latură care lui Adam îi lipseşte. Dacă toţi fraţii în credinţă sunt o inimă şi un suflet, cu atât mai mult sunt soţul şi soţia. Soţia este un ajutor potrivit pentru soţ şi niciodată nu va găsi un alt ajutor mai bun. De aici decurg îndatoririle lui faţă de ea. Dumnezeu nu primeşte ofrandele unui cămin în care femeia nu este venerată, în care nu i se cere sfatul. Un împărat chinez din vechime spunea :”Eu am cinci miniştri, dar cel mai bun dintre ei este soţia mea.” Menajează-ţi soţia şi n-o certa. Ce motive ai s-o cerţi ? Adam a pierdut din cauza Evei un rai şi nu i-a spus măcar o vorbă de mustrare. Pe tine, nevasta nu te păgubeşte cu un rai ci numai cu cine ştie ce detaliu. Şi să-i tragi un perdaf ? Isus întreabă: ”De ce faci supărare femeii ?”(Matei 26:10) şi „De ce plângi, femeie ?”(Ioan 20:13). Bine va fi oare când nevasta îi va răspunde lui Isus: ”Plâng din pricina bărbatului meu”? Dar şi femeia să asculte !
Ştiu de următoarea convorbire între doi tineri:
- Vrei, Elena, să fii nevasta mea ?
- Dar, Gheorghe, o să mă laşi totdeauna să fac ce vreau eu ?
- Da !
- Si o să-mi dai toţi banii pe mână ?
- Da !
– N-o să-mi ceri nici o socoteală?
- Nu !
- Nu o să mă întrebi de unde vin şi unde plec ?
- Nu !
-N-o să-mi faci nici o observaţie ?
- Nu! ( a răspuns el)
- Du-te şi-ţi caută altă nevastă.
Eu nu am nevoie de un bărbat care să fie un papă-lapte.
Da, bărbatul are datoria să te iubească cum şi-a iubit Hristos Biserica, dar tu, soţie, fă-i lucrul acesta uşor, îmbrăcându-te şi vorbindu-i într-un chip drăgălaş. Nu răspunde soţului când e mânios în afară de cazul că ai vedea că tăcerea ta îl mânie şi mai tare. Sunt rare căsniciile în care nu există contrazicere, dar barem nu vă certaţi în aceeaşi zi: în ziua când e el mânios să fie ea liniştită şi invers. Că dacă se ceartă amândoi este ciocnirea prea mare. Dar şi mai bine este să evitaţi aceasta de la început. De ce aţi face o căsnicie mediocră când aţi putea face una model în care cuvântul să fie Dumnezeu ? Să ştiţi de la început că, prin căsătorie, îţi dublezi datoriile şi-ţi înjumătăţeşti drepturile. Veţi ajunge la o unire trainică, numai unindu-vă voi cu un al treilea – soţul model – Isus. El vă va arăta o dragoste pe care lumea nu o cunoaşte. In lume cel care iubeşte vrea să primească de la cel iubit. Dar „Dumnezeu a iubit lumea încât a dat…” Mai ale femeia trebuie să dea. Râvna ei de a-şi servi bărbatul este socotită râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu. A-i găti bărbatului o supă gustoasă este mai important decât a umbla pe la vecini şi a le vorbi din Biblie. Purtarea de grija casei ţine locul păstrării focului sacru. Isus înţelege religia ca o nuntă în care nuntaşii petrec cu Mirele. Fie ca cununia şi căsnicia care va urma să fie chipul acestei nunţi. Nici după douăzeci de ani de căsnicie, un soţ nu are voie să plece de acasă fără să-şi sărute soţia. Tare m-a impresionat când am văzut pe dealurile de la Braşov, într-o zi de primăvară pe un bătrânel căutând ghiocei prin zăpadă. Mergea greu. Mi-a spus. „Am venit aici să culeg flori pentru nevasta mea”. Să ai mereu pentru iubit, pentru iubită o mică atenţie, un cât de mic dar. Bucuria este mare chiar când darul este mic. Cam aceste gânduri primiţi-le din partea unui frate sărac, care tare mulţi ani nu a citit Scriptura şi de aceea nu ştie să vă spună versuri din ea, dar care vă iubeşte şi se roagă să fiţi binecuvântaţi.

poze cu Isus Cristos

De ce oamenii se tem de sfîrşitul lumii ?

Am auzit mulţi oameni care zic că va veni sfîrşitul lumii şi ei se tem de acest eveniment. Unii zic că aceasta va avea loc printr-un potop, alţii zic că va fi o ploaie de foc, alţii – că toate lucrurile vor deveni altfel, se va schimba mersul normal al lucrurilor. Se fac tot felul de presupuneri, cercetări ştiinţifice cu privire la anul cînd urmează să fie acest sfîrşit, se asociază cu anumite evenimente care se întîmplă acum în societate. Dumnezeu este Cel care a creat universul şi omul şi doar El ştie cînd va fi acest sfîrşit. Iată cîteva motive pentru care oamenii se tem de sfîrşitul lumii:

1. Nu cunosc şi nu ştiu ce-i va aştepta. Ei sunt nesiguri cu privire la ceea ce se va întîmpla cu ei şi cu viaţa lor, nu ştiu unde vor merge după moarte, cum va fi acolo unde vor merge.

2. Nu caută răspunsuri în Sfînta Scriptură, unde se vorbeşte despre aceasta. Biblia dă răspunsuri la aceasta întrebare, de aceea este bine să o studiem ca să aflăm despre aceasta. Dacă eşti curios să afli despre acesta şi nu ai citit , studiat niciodată Biblia, te îndemn s-o faci chiar acum dacă te frământă această întrebare. În plus, ea conţine răspunsuri nu doar la acest aspect, ci la toate aspectele vieţii umane. Dacă nu ştii cum să o studiezi, cere ajutorul unei persoane care ştie să studieze şi o face sistematic. Nu alege calea cea mai uşoară de a întreba, pentru că nici aşa nu vei fi sigur dacă este corect sau nu .

3. Nu au o siguranţă a mîntuirii. Mulţi dintre ei afirmă că vom vedea unde vom ajunge : în rai sau în iad. Aici pe pămînt Dumnezeu ne-a dat suficient timp ca să ne gîndim la aceasta şi să alegem in cine să credem. Domnul Isus spune: ” Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine ” (Ioan 14: 6).Aceste cuvinte subliniază faptul că putem avea mîntuirea, salvarea de păcate doar prin credinţa în Isus, o altă cale de mîntuire nu există, căci chiar dacă ar exista, jertfa lui Isus nu ar mai fi fost valabilă. Crezînd în Isus şi acceptîndu-L ca Domn şi Mîntuitor personal , vei fi sigur că eşti mîntuit de păcate care te-ar fi dus la moarte. Deci, numai în Isus Hristos eşti mîntuit. Odată avînd această siguranţă, nu -ţi vei mai face griji şi nu te vei teme de sfîrşitul lumii, căci aceasta va fi o simplă trecere spre altă viaţă, iar moartea nu-ţi va părea atît de tragică.

4. Oamenii aleg să creadă mai mult în poveşti ,povestiri şi alte “proorocii” decît în Dumnezeu. Nu ştiu de ce, e chiar absurd, dar oamenilor le place să se hrănească cu lucruri neadevărate, inutile, ireale, să fie influenţaţi de alţii , decît în ceva care s-a împlinit şi într-un Dumnezeu real, viu şi adevărat , precum şi Cuvîntul Său. Eşti liber să alegi în cine crezi, dar alegerea ta îţi va influenţa prezentul şi viitorul tău.




Aşa că , alege să -ţi trăieşti viaţa corect, fără să fii influenţat de ceea ce presupun ştirile şi cei din jur , studiază tu singur Sfintele Scripturi ca să te convingi de cele ce se spune , alege să crezi în Isus ca şi Mîntuitor al întregii omeniri şi să trăieşti o viaţă ghidată de El, fără frică şi nesiguranţă!

Ce se întîmplă cu credincioşii după moarte?

Întotdeauna şi în toate timpurile, oamenii au vrut să ştie ce se va întîmpla cu ei după moarte, şi această neştiinţă îi face pe oameni să se teamă foarte mult de clipa morţii. Iar cînd spui cuiva că este bine să fii pregătit pentru acest moment el răspunde că mai bine nici nu se gîndeşte la aşa ceva, şi îşi trăieşte viaţa în rutina ei. Şi după cum aici sunt două categorii de oameni : unii care cred în Domnul Isus şi au încheat un legămînt cu ei, aceştia sunt credicioşii; şi alţii care nu au intrat în legămînt cu El. Tot aşa şi după moarte fiecare dintre aceste 2 catigorii vor avea diferite căi. Dar odată născuţi oamenilor le este rînduit să moară, iar după moarte…

1. Trupul supus putrezirii se duce în pămînt iar sufletul - direct la Domnul Isus. Chiar apostolul Pavel cînd era în lanţuri din pricina propovăduirii lui Hristos, se aştepta ca să fie omorît, deaceea el scrie: ” Pentru mine a trăi este Hristos a muri este un cîştig. Sunt strîns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi ar fi mai bine să rămîn în trup.” (Filipeni 1:21,23). Deci vedem că moartea nu-l speria pe Pavel căci pentru el ar fi un cîştig pentru merge direct la Domnul Isus, care S-a dus ca să pregătească un loc în casa Tatălui pentru toţi ucenicii Lui , care-L iubesc şi care fac voia Lui. Şi vor sta acolo pînă cînd …




2. Dumnezeu va învia trupurile supuse putrezirii şi la va schimba în neputrezire. În prima epistolă a sa către Tesaloniceni Pavel le scrie despre aceste lucruri ca să-i îmbărbăteze, pentru că ei aşteptau venirea Domnului Isus aşa cum a promis-o El, dar văzînd cum unii din fraţi mor şi Domnul Isus nu vine ei au început să se întristeze, şi să se îngrijoreze. Deaceea Pavel le spune: “Domnul să facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facim şi noi înşine pentru voi, ca vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi.” (cap. 3:12-13). Şi mai departe spune:“Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit (au murit), ca să nu fiţi întristaţi, ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, într-adevăr, ce vă spuneam, prin Cuvîntul lui Domnului: noi cei vii, care vom rămîne pînă la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigă, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întîi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mîngîiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.“ (cap. 4:13-18). Deci vedem că la răpirea Bisericii (Biserică este grupul de credincioşi , nu clădire), credicioşii care au murit vor fi aduşi de Dumnezeu împreună cu Domnul Isus şi îşi vor lua înapoi trupurile înviate, dar de data aceasta nu vor mai fi nişte trupuri supuse putrezirii, ci supuse neputrezirii. “…. într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea dintîi trîmbiţă. Trîmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi (cei vii). Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.“(1. Cor. 15:52-53)



3. Vor fi totdeauna cu Domnul în trup. “Vom fi răpiţi toţi împreună cu ei (cei înviaţi şi cei ce vor fi vii la momentul răpirii Biserici), în nori ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”
Aşadar pentru cel ce a crezut în Domnul Isus din toată inima lui, a încheiat legămînt cu El , care trăieşte potrivit cu Cuvîntul Lui moartea nu mai este pentru el ceva înfiorător, el are siguranţa vieţii împreună cu Hristos, şi această siguranţă vine din faptul că odată ce Isus a înviat înseamnă că la vremea potrivită va învia pe toţi sfinţii Săi. De la noi se aşteaptă ca să le spunem tuturor oamenilor că Domnul Isus vine şi cînd va veni El să ne găsească pe toţi fără prihană şi în sfinţenie. Dumnezeu să ne ajute la aceasta.

Poziţia lui Dumnezeu cu privire la avort

Problema avorturilor a ajuns una stringentă la etapa actuală. Unul din motivele principale, invocate de femeile sau cuplurile care au decis să avorteze este că nu au posibilitatea să crească un copil , e mare sărăcie în ţară, “nu ne putem permite”,de parcă copilul este un obiect pe care ţi-l poţi permite să -l ai sau nu. Conform datelor statistice înregistrate de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova, numărul anual al avorturilor în republică oscilează între 14.500 şi 16.000. Circa 10 % de avorturi sunt efectuate de femei între 15-19 ani. Nu este un tablou frumos, nu? Haideţi să vedem ce are de spus Dumnezeu despre aceasta. Una din cele 10 porunci date de Dumnezeu este “Să nu ucizi!” (Exod 20:). Avortul nu este altceva decît o ucidere a vieţii copilului care este viu şi care abia aşteaptă să se nască. Deci, avortul este o crimă, iar criminalii , după lege, sunt pedepsiţi. În mod analogic şi cei care avortează , dar şi cei care -şi dau consimţămîntul la aceasta trebuie pedepsiţi ca nişte criminali. Dumnezeu a dat această poruncă pentru a-l proteja pe om , pentru că Dumnezeu pune mare preţ pe viaţa omului. Nu vi se pare că aceeşi poziţie trebuie să o avem şi noi? Oare nu despre aceasta vorbeşte şi Convenţia drepturilor omului pe care oamenii au alcătuit-o şi pe care tot ei nu o respectă?

Un alt pasaj care relatează poziţia lui Dumnezeu faţă de avort se află la cartea Exod 21: 22-25:” Dacă se ceartă doi oameni, şi lovesc pe o femeie însărcinată, şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă , pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor plăti după hotărîrea judecătorilor. Dar dacă se întîmplă o nenorocire , vei da viaţă pentru viaţă , ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătaie pentru vînătaie” Ceea ce se poate deduce din acest pasaj este faptul că Dumnezeu, a dat această indicaţie tocmai pentru că ţine foarte mult la viaţa umană şi mai ales la cea care încă nu s-a născut. Deasemenea cere ca cel care a pricinuit întreruperea sarcinii să fie pedepsit printr-o amendă, numită gloabă , tipul ei era fixat de bărbatul femeii însărcinate, pe care trebuia să o plătească. Deci, Dumnezeu ne îndeamnă să ne purtăm cu foarte mare grijă faţă de femeile însărcinate, aceasta arată că ele trebuiau protejate. Este acestă atitudine valabilă şi în zilele noastre? Cît de bine ar fi dată oamenii s-ar conduce după Legile lui Dumnezeu!!!!

Aşadar, poziţia lui Dumnezeu este clară: avortul este o crimă care trebuie pedepsită!!! Viaţa omului are prioritate, El a creat omul , procrearea a făcut parte din scopul Său şi El se va îngriji de toate temerile şi nevoile noastre, pentru că este un Tată iubitor şi grijuliu!!!

Christos Yannaras: Asceza creştină, o cale eclezială

Trupul material este părtaş la desăvârşirea omului, la sfinţirea sa. Desăvârşirea şi sfinţirea înseamnă restaurarea omului în deplinătatea posibilităţilor lui existenţiale, în ceea ce se numeşte chipul şi slava lui Dumnezeu. Această „finalitate“ a vieţii omului implică întreaga sa fiinţă, atât ceea ce numim trup, cât şi ceea ce numim suflet; e vorba de totalitatea persoanei umane.
Este un adevăr fundamental al antropologiei ortodoxe, care tâlcuieşte sensul ascezei creştine şi operează totodată o distincţie fundamentală între aceasta şi înţelegerea juridică a virtuţii individuale. Asceza nu e o lucrare individuală meritorie, un fapt ce ţine de respectarea constantă a anumitor coduri obiective de comportament sau de supunerea faţă de poruncile aşezate printr-o lege impersonală sau o autoritate convenţională. Asceza trupească nu se limitează nici la „suprimarea“ trupului şi la transformarea acestuia, într-un sfârşit, în aşa fel încât materia dispreţuită să devină obedientă „spiritului“ superior.
Asceza creştină este mai presus de toate o chestiune eclezială, iar nu una individuală. Ea e schimbarea modului individual de existenţă al naturii noastre în comuniune şi relaţionare personală, în intrare dinamică în comunicare cu viaţa trupului Bisericii. Ţelul ascezei este transfigurarea dorinţelor şi nevoilor noastre naturale impersonale în manifestări ale voinţei libere personale în stare să aducă în fiinţă viaţa adevărată a iubirii. Astfel, nevoia instinctivă de hrană, lăcomia de autoconservare independentă, individuală, este transfigurată în contextul postului Bisericii: supunerea faţă de practica generală a Bisericii devine supremă, fiind transformată într-un act de relaţionare şi comuniune. Creştinul nu posteşte ca să-şi subjuge materia de către spirit, nici pentru că acceptă împărţirea alimentelor în „curate“ şi „necurate“. Creştinul posteşte pentru că în acest mod încetează să mai facă din alimentaţie un act autonom; el îl transformă în ascultare de voinţa generală şi practica generală a Bisericii şi îşi supune preferinţele individuale regulilor bisericeşti ale postului, cele ce determină alegerea hranei sale. Iar ascultarea de bună voie presupune întotdeauna iubire: ea este întotdeauna un act al comuniunii.
Cu toate acestea, regulile postului Bisericii nu exprimă o împărţire întâmplătoare sau arbitrară a mâncărurilor, ci rezumă o experienţă îndelungată a naturii umane trăită de sfinţii care au aşezat aceste canoane. Această experienţă cunoaşte bine cât de rebelă e natura noastră şi înţelege cum să distingă ce fel de mâncare întăreşte impulsul autonom de autoconservare şi ce îl slăbeşte. În acest fel, putem accepta legătura dintre post şi subjugarea materiei de către cerinţele spiritului, ca imagine sau figură a interpretării. Ceea ce trebuie să fie limpede e că asceza în Biserică nu e în conflict cu materia în sine, ci cu rebeliunea individualităţii materiale, cu acţiunea rebelă pentru subzistenţă de sine. Asceza opreşte rebeliunea naturii noastre materiale şi nu permite naturii să devină un scop în sine - un al doilea scop în creaţie, diferit de acea finalitate unică a ei, care constituie ipostasul personal al vieţii, participarea noastră la viaţa comuniunii treimice.
Am putea menţiona şi alte forme de asceză în Biserică, analoage exemplului postului: abstinenţa sexuală, participarea corpului la rugăciune (metaniile consacrate de tradiţia monahală), fapte de slujire umilă, fapte de ascultare şi de respingere a voinţei individuale, fapte de altruism şi caritate, supunere faţă de tipicul liturgic şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Toate acestea sunt forme practice de rezistenţă la individualitatea egocentrică indentificată cu carnea, aspecte ale luptei dinamice a omului cu elementele impersonale ale naturii sale biologice: lupta pentru a fi împlinit, prin relaţia cu Dumnezeu şi cu fraţii săi întru umanitate, în distincţia sa personală, ce poate fi realizată numai prin iubire. Iar acestea nu sunt forme de rezistenţă individuală sau de luptă individuală, ci de supunere prin individual la experienţa şi viaţa universală a Bisericii. Efortul individual e transformat în efort comun; lupta devine act al comuniunii, având loc în viaţa întregului corp al Bisericii.
Acesta fiind conţinutul ei, asceza nu e privare sau zgârcenie faţă de viaţă, nici duşmănie faţă de trup sau dispreţ pentru materie, de genul celor manifestate de manihei şi puritani de-a lungul vremilor. În tradiţia Bisericii, asceza e philokalia, dragoste pentru frumuseţea acelei „perfecţiuni incomplete“ care este desăvârşirea personală, restaurarea chipului întunecat al lui Dumnezeu din om şi readucerea sa la frumuseţea originară.

Daca vrei sa fii desăvărşit.

A fi om. Din acest subtitlu am înţeles ca dacă vrei sa fii desăvărşit trebuie să îndeplinim trei conditi: un prim lucru este să cultivăm în noi calităţile umane pentru că ele sunt de mare preţ in ochii oamenilor şi pentru că datorită lor căştigăm încrederea oamenilor. Un al doilea lucru este ca ne însuşim un comportament uman civilizat ( acest autor spune că este o realitate pe care ar formulao în felul următor: “un deavol manierat este mai atrăgator decăt un sfănt necioplit”). Şi un al treilea lucru este discretia şi dragostea în discuţie.( aceasta înseamnă să eviţi vulgarităţile şi mahalalele cu ceilalti din jur).
Cuvăntul viu. Doi călugări ai secolului al XII-lea studiau Scriptura, iar un frate îi spune celuilalt frate: eu consider Scriptura ca pe o scară cu patru trepte, un fel de scară a lui Iacob. Cele patru scări erau:lectura, meditaţia, rugăciunea, contemplaţia. Autorul explică aceste patru trepte: lectura este cuvăntul lui Dumnezeu mai exact introducerea mâncării in gură. Meditaţia este triturarea, mestecarea mâncării. Rugaciunea este implorarea ajutorului, ca hrana sa-si facă efectul. Contemplaţia este plăcerea pe care o simţim nu numai in cerul gurii, dar pănă in maduva oaselor.
Rugaţi-vă fără încetare. Papa Ioan Paul I, pe cănd era Episcop, avea un curs de exerciţii spirituale, dar se opreşte şi aduce o asemănare: “ Un tată de familie îşi sărbătoreşte ziua onomastica. Se organizeaza o mică sărbătoare. Cel mai mic dintre copii a învăţat o poezie pe de rost şi i-o spune tatălui. Al doilea fiu, fiind mai mare a compus un discurs căutând idei din cărţi şi i-a prezentat-o tatălui. Fata lui mai mare, îi aduse un buchet de garoafe. In sfărşit a venit si soţia care i-a oferit o simplă privire, dar de care soţul şi-a adus aminte de toate cele bune şi toate cele rele petrecute alături unul de altul”.
Prin aceste cuvinte autorul ne prezintă cele patru categorii de rugăciune:
1. Poezia mezinului este rugăciunea vocală, gata compusă sau scrisă în cărţi.
2. Discursul celui de-al doilea copil este meditaţia, o rugăciune mai evoluată, la care folosim gănduri şi texte luate de ici de colo.
3. Buchetul de garoafe reprezintă rugăciunea afectivă, dăm la oparte formulele si cărţile şi lăsăm inima să vorbească.
4. Soţia, arată rugăciunea intimităţi cu Dumnezeu, este un schimb de priviri: privesc în ochii lui Dumnezeu care mă priveşte.
Pace vouă. Din acest subtitlu înţelegem foarte clar că dacă nu avem pace nu avem nimic. Isus înainte de a murii, la cina cea de Taină le spune “Pace vă alas vouă”, dar spune autorul că Isus nu a găsit cuvinte mai frumoase decăt acestea doar după învierea sa cand le spune “Pace vouă”
Fiţi înţelepţi. A fi înţelept, subliniază autorul, trebuie să ştim să vorbim atunci cănd este cazul si sa stim să tăcem atunci cănd este cazul, nici un cuvănt în plus sau în minus. Nu numai aceste două lucruri trebuie respectate ci să trăim în mod eroic cu înţelepciune, cultura şi aşa mai departe. Sfăntul Paul ne îndeamna să trăim cu băgare de seamă, nu ca nişte oameni fără judecată. Apostolul Paul ne îndrumă, că dacă cineva duce lipsă de înţelepciune să o ceară de la Dumnezeu prin rugăciuni.
În sudoarea frunţii. Am observat de foarte multe ori cum tata, venea in fiecare seară obosit şi îşi ştergea sudoarea frunşi şi mai observam ce mâini bătătorite are din cauza munci pe care o face pentru mine si a mă întreţine în condiţi bune.
Autorul relateaza, ca dupa orice munca făcută, seara, să i le prezentăm lui Dumnezeu.
Se povesteşte că o familie care toată ziua a muncit, seara adunându-se si făcând rugaciunea de seara, au ridicat mainile şi i le-au prezentat lui Dumnezeu toată sudoarea acelei zile dar i-au cerut si iertare pentru toate păcatele acelei zile.
Tăcerea. Un seminarist care face tăcere în seminar, judecănd că este o regulă pe care o poţi încălca fără să faci păcat, dă dovadă de la o jalnică superficialitate, de lipsa de viaţă interioară, de inconştienţă. Sfăntul Ioan a concentrat toate avantajele tăcerii în aceste cuvinte pe care le spunem ca un adevărat imn închinat tăcerii. Tăcerea este mama rugăciunii, e remedial distracţiilor, examenul gândirilor noastre, groza duşmanilor, temelia puternică a pietăţi, tovarăşa nedespărţită a credinţei, prietena lacrimilor, ea favorizează în noi găndul la moarte, ne pune în faţă chinurile veşnice, ne ajuta să găsim găndurile lui Dumnezeu, naşte în noi o sfăntă tristeţe, combate îngămfarea, ruinează ambiţia, sporeşte îţelepciunea, ne dispune la meditaţie, ne ajută să facem mari progrese in viaţa interioară, ne înalţă sufletul pănă la Dumnezeu.
Credinţa. Se spune că odata, era un om fără credinţă care nu mai vroia să traiască, si cum nu credea în nimic, ieşea în fiecare seară afară şi se uita la lună şi urla ca un lup la lună.
Auzim foarte des in Evanghelie, că Isus vine în ajutor, celor ce vin înaintea lui pentru a cere credinţă.
Credinţa este harul pe care omul nu-l poate refuza.
Tatăl şi mama credinţei. Aliaţi cei mai de temut ai necredinţei sunt patimile, necurăţia si mândria. S-a spus pe drept cuvănt că necredinţa are ca tată mândria iar ca mamă necurăţia.
Credinţa fără fapte. Credinţa fără fapte, este ca omul fără viaţa. Oamenii aşteaptă de la preoţi, ca ei să le vestească despre credinţă dar fără ca oamenii să facă ceva.
Autorul spune că preotul oricăt de slab ar fi la predicat, dacă îşi depune toată credinţa, poate să convertească lumea prin acea simplă predică.
Lumea are nevoie de faptele noastre de credinta, pentru că ceea ce fac preoţii si ceea ce fac seminarişti, lumea se i-a dupa faptele lor de credinţă. Lumea vede în noi, chipul strălucit al lui Cristos.
Bunii predicatori nu fac predica, că aşa le-a trecut acea idee prin minte ci trăiesc ceea ce spun la predică.
Ştiu în cine mi-am pus speranţa. A doua virtute teologală primită la sfântul Botez, şi care e nedespărţită de credinţă, este speranţa. Speranta se naşte din credinta că Isus, Domnul nostru, trăieşte în noi prin harul Botezului. În momentul de faţă, avănd în noi harul sfinţitor, suntem deja mostenitori ai lui Dumnezeu, de vreme ce suntem copii ai săi.
A doua scrisoare către Timotei se încheie cu un strigăt de speranţă triumfătoare: “ Iată… eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele din lume este aproape. Am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, credinţa am păstrat-o. De acum mă asteaptă cununa cea dreaptă pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept. Şi nu numai mie ci tuturor celor care vor fi iubit iubirea lui… Domnul mă v-a elibera de orice rău şi ma v-a mantui luându-mă în ămpărăţia lui cerească… Ştiu în cine mi-am pus speranţa”
Dacă noi suferim, şi luptăm, o facem pentru că ne-am pus speranţa în Dumnezeu cel viu.

De ce-uri in prietenie?

Sunt mai multe intrebari legitime pe care adolescentii si tinerii le pun si in care primesc raspunsuri eronate si alunecoase.
Una din aceste intrebari este:De ce nu pot avea o prietenia (prieten) chiar daca nu sunt in preajma casniciei?


Atunci cand un baiat si o fata incep o relatie in doi, incepe o atractie inevitabila intre ei. Aici intalnirea pe mail, messanger ori spatiu real, e de putina semnificatie. Unii spun ca prin email, mess este mai putin real si atractia nu este valabila. Fals!! Ceea ce ne atrage la o persoana este personalitatea, spiritul, feminiatatea, sau masculinitatea lui, si asta se transmit prin cuvinte. Nu este nevoie de contact fizic sau miros. Apropierea intre cei doi se realizeaza in general repede, in doua, trei saptamani. Actiunea incepe sa fie de natura hormonala, incepe sa te domine. Prin intensificarea comunicarii vointa si ratiunea slabesc treptat, incepi sa iti doresti un singur lucru: sa o (il) cunosti mai mult. (pana aici se poate sa nu il fi intalnit deloc in spatiu real, totul functioneaza, deja cunosc cateva casatorii in felul acesta)
Acum daca nu sunteti in preajma unei casatorii, dupa un an doi, este aproape nesanatos sa mergeti mai departe

Zece reguli ale rugaciunii – pastor Norman Vicent Peale

1. Rezerva-ti cateva minute pe zi. Nu spuneti nimic. Pur si simplu, ganditi-va la Dumnezeu. In acest fel mintea dv devine receptiva spiritual.
2. Rugati-va cu voce tare, folosind cuvinte simple, obisnuite. Spuneti’i lui Dumnezeu ce va doare. Vorbiti cu naturalete. El va intelege.
3. Rugati-va in timp ce indepliniti activitati cotidiene, in metrou, in autobuz sau la birou. Folositi rugaciuni profunde, inchizand ochii pentru a va indeparta de lumea din jur si concentrati-va doar asupra fiintei divine. Cu cat faceti lucrul acesta mai des, cu atat il veti simti pe Dumnezeu mai aproape.
4. Nu cereti mereu cand va rugati, ci spuneti ca primiti binecuvantarea dumnezeiasca, si alocati cea mai mare parte din rugaciune multumirilor adresate lui Dumnezeu.
5. Nu folositi nici un gand negativ in timp ce va rugati. Numai gandurile pozitive dau rezultate. “In Hristos avem totul deplin” nu ar fi biblic sa fim negativi, “Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”
6. Rugati-va cu convingerea ca rugaciunile sincere vor fi auzite si prezenta divina inconjoara pe cei pe care ii iubiti.
7. Fiti mereu pregatiti sa acceptati voia divina.
8. Obisnuiti-va sa ii lasati pe toti in grija lui Dumnezeu, apoi detasati-va. Rugati-va sa fiti mereu in stare sa fiti cel mai bun si lasati rezultatele in seama lui Dumnezeu cu incredere.
9. Rugati-va pentru cei pe care nu ii agreati sau care s-au purtat urat cu dumneavoastra. Ura este cel mai redutabil obstacol in calea puterii spirituale.
10. Alcatuiti-va o lista de oameni pentru care sa va rugati. Cu cat va rugati mai mult pentru altii, in special pentru cei care au legatura cu dumneavoastra, cu atat mai mult se va reflecta asupra dumneavoastra insiva rezultatele rugaciunilor.

Secretul fericirii

Iisus spunea ca trebuie sa inaintam in varsta, ca si crestini, cu un suflet si minte de copil. Marcu 10,15

Elizabeth, fata pastorului Norman Vicent, in varsta de 9 ani se pare ca detinea reteta fericirii. Intr’o zi tatal ei a intrebat’o: “Esti fericita puiule?” “Sigur ca sunt fericita” a raspuns ea. “Esti mereu fericita?” a intrebat el iarasi. “Normal” a replicat ea. “Sunt mereu fericita”. “Ce te face sa te simti mereu fericita?” , a fost el curios sa stie. “Ei asta nu stiu”, ii spuse ea, “pur si simplu ma simt fericita”.

Abraham Lincon spunea: “Oamenii sunt la fel de fericiti pe cat decid sa fie”

O persoana celebra in domeniul televiziunii invitase in programul sau o persoana in varsta. Era vorba de un batran foarte special. Avea, pur si simplu, o personalitate efervescenta care amana lumina si fericire. Si de fiecare data cand spunea ceva, era atat de direct, atat de istet, incat publicul hohotea in ras. Il iubeau. “Probabil ca detineti un mare secret al fericirii” i-a sugerat moderatorul emisiunii. “Nu” i-a raspuns batranul “nu detin nici un secret important. E simplu ca bunaziua. Cand ma trezesc dimineata” explica el ” am de ales – ori sunt fericit, ori nefericit, si ce credeti ca fac? Pur si simplu aleg sa fiu fericit, asta’i tot”

Ca sa ajungi la tinta

Un vestit antrenor canadian de atletism Ace Percival spunea ca majoritatea oamenilor, fie ca sunt atleti sau nu, sunt rezervati. Adica pastreaza mereu cate ceva pentru ei insisi. Nu se daruiesc competitiei in proportie de 100%. Din aceasta cauza nu ajung la performante absolute de care sunt in stare. Nu fiti rezervati! Daruiti tot ce aveti. Daca faceti asta si viata va va darui tot ce are mai bun. “Convingeti inima sa faca acrobatii si trupul te va urma!”
Emerson spunea: “Fii atent cu visele tale, caci ele se pot implini!”
Cred ca secretul viselor implinite este sa le dai timp sa dospeasca.
Unii nu ajung la succes pentru ca nu pun pasiune in ceea ce fac. Pasiunea vine atunci cand privesti mai profund problema. In momentul acesta iti formezi o ideie mai clara despre ceea ce vrei sa obti si-l vei avea. Totul are sens. Nimeni nu poate obtine un lucru despre care nu are decat o vaga ideie. Caile lui Dumnezeu sunt perfecte, noi trebuie sa le intelegem sensul.

Intelegerea lui Dumnezeu

Mintea noastra nu poate sa il inteleaga pe Dumnezeu fara sa ii dea o anumita cinste. Nu va fi suficient pur si simplu ca exista Unul caruia toti ar trebui sa-L cinsteasca si sa-L adore daca nu suntem totusi convinsi ca El este izvorul oricarui bine si ca nimic nu trebuie cautat altundeva decat in El.

Nicaieri nu se afla vre’un strop de intelepciune sau lumina, de dreptate, putere sau verticalitate, care sa nu tasneasca din El, sau caruia El sa nu-i fie cauza. – Iacov 1,17

Pana cand oamenii nu vor intelege si accepta ca sunt haraziti prin grija Lui de parinte, ca El este autorul oricarui bun al lor, ca nu trebuie sa caute nimic in afara Lui, ei nu I se vor darui ca sa-L slujeasca de buna voie. Din aceste lucruri se va naste si dorinta de a va lipi strans de El si de a va increde in El, altfel depravarea umana ne va abate mintea de la cautarea lui autentica

Sa ne verificam atitudinea

1. Un spirit independent este baza lipsei de loialitate
2. Un spirit care condamna este baza automultumirii
3. Un spirit nerecunoscator este baza mandriei
4. Un spirit lenes este baza necinstei si saraciei
5. Un spirit inacrit este baza egoismului
6. Un spirit imoral este baza excesivei indulgente fata de sine

Cand ti se cere sa faci ceva ce tu crezi ca este gresit

Este usor pentru noi sa gandim ca urmam pe Hristos si chiar suferim pentru El, cand nu ascultam ordinele care calca Cuvantul Sau. Dar daca nu aplicam cu grija fiecare din urmatorii pasi, nu facem decat sa ne inselam singuri.

Adesea am vazut oameni care isi spun crestini spunand: “Domnul este bun si imi poarta de grija” si la intretinere avea cea mai mare datorie pe scara. Nu se sinchisea sa isi plateasca datoriile, spunand ca noi trebuie sa ascultam in special de Domnul. Altii care erau asa de refractari cu sefii la servici ca a folosit nu stiu ce fel de ton fata de ei, nu isi faceau treaba la servici, veneau terziu, etc. Insa ei sustineau ca sunt copii privilegiati ai lui Dumnezeu. Sunt multe scuze gresite pe care le pot folosi oamenii, in felul acesta fac rusine lui Dumnezeu, si pe de alta parte folosesc in mod nedrept Cuvantul lui Dumnezeu ca sa isi scuze caracterul lor nedrept.

Fratele Bill Gothard sugereaza sapte pasi care ar trebui aplicati cu grija, pentru a evita sa folosim gresit Numele lui Dumnezeu cand cineva ne cere sa facem ceva impotriva voiei Lui.

Credinta – nu simtiri

Un timp suntem conştienti de atentia lui Dumnezeu fata de noi, apoi. cand Dumnezeu începe sa ne foloseasca în lucrarea Lui, luam o înfatişare patetica şi începem sa vorbim despre necazuri şi dificultati, în timp ce Dumnezeu încearca sa ne determine sa ne facem datoria ca nişte oameni necunoscuti. Daca ar sta in puterea noastra, nici unul dintre noi n-ar vrea sa fie un necunoscut din punct de vedere spiritual. Nc putem face datoria atunci cand se pare ca Dumnezeu a închis cerul? Unii dintre noi vrem întotdeauna sa fim nişte sfinti iluminati, avand un nimb auriu în jurul capului şi sclipiri de inspiratie, iar sfintii lui Dumnezeu sa se ocupe de noi tot timpul. Un sfant cu aura nu este bun la nimic, e anormal, nepotrivit pentru viata de zi cu zi şi nu seamana deloc cu Dumnezeu. Noi suntem aici ca sa lucram în aceasta lume ca barbati şi femei, nu ca îngeri pe jumatate înaripati. Şi trebuie sa lucram cu o putere infinit mai mare de a rezista necazurilor, pentru ca am fost nascuti de sus.

Daca încercam sa readucem momentele exceptionale de inspiratie, acesta este un semn ca nu pe Dumnezeu II vrem. Facem un fetiş din momentele cand Dumnezeu într-adevar a venit şi ne-a vorbit şi insistam ca El trebuie sa faca acest lucru din nou, dar ceea ce vrea Dumnezeu sa facem este sa umblam prin credinta. Cati dintre noi nu ne-am dat la o parte de parca am spune:,.Nu mai pot face nimic pana cand Dumnezeu nu mi se arata”. El nu ni se va arata şi noi, fara nici o inspiratie, fara nici o atingere subita a lui Dumnezeu, va trebui sa ne ridicam. Atunci vine surpriza – „O, dar El a fost aici tot timpul şi eu n-am ştiut!” Nu trai niciodata pentru acele momente exceptionale; ele sunt surprize. Dumnezeu ne va da momente de inspiratie numai atunci cand va vedea ca nu suntem în pericol sa fim duşi în ratacire de ele. Trebuie sa nu facem niciodata un standard de viata din momentele noastre de inspiratie; standardul nostru este datoria noastra.

Actioneaza in conformitate cu propria constiinta

Exersati indeplinirea doar a faptelor cu care constiinta dumneavoastra este de acord. Astfel veti evita un complex de culpa otravitor. Daca faceti ceea ce este corect, respectati o regula puternica a reusitei.
Propria constiinta este scanteia creativitatii noastre. Atunci cand ne incalcam constiinta, aparent noi gandim la fel, dar stralucirea si forta reusitei dispare. Scade rezistenta la presiune si autocontrolul in perioada de stress.

Respectati aceata regula: Actionati intotdeuna in conformitate cu propria constiinta.

Ce sa nu faci?

Sa nu incerci sa multumesti pe toti oamenii. Nu se poate.
Sa nu astepti sa fii perfect. Nu esti.
Sa nu ai alt standard decat, Biblia. Altfel nu poti fi liber de prejudecatile si vanitatile lumesti.
Sa nu te gandesti la doua probleme odata, totdeauna pe rand, in ordinea prioritatilor. Altfel nu poti fi coerent si consecvent. Nu fi impartit!

Sa nu ai alta motivatie pentru ce faci decat dragostea. E singura nemuritoare.
Sa nu te temi de nimeni si de nimic mai mult decat de Dumnezeu. Altfel nu poti avea pace si sa fi intelept.
Sa nu incerci prin puterea ta proprie sa faci lucrarea lui Dumnezeu. Nu se poate. Numai prin puterea lui Dumnezeu se face.

Sa nu iti doresti ce nu tine de tine. Altfel pui fericirea ta in mana altuia.

Sa nu renunti niciodata la ce iti cere Dumnezeu. Ce iti cere El, se va intampla cu siguranta intr’un final fericit. Discuta cu Dumnezeu in rugaciune despre asta!

Ce mai poate salva omul?

Spe salvi, Mantuire prin speranta, cea mai recenta enciclica a Suveranului Pontif. Credinta si ratiunea, cele doua aripi ale progresului spiritual.

In momentul in care a fost ales episcop al Romei, s-a crezut despre Benedict al XVI-lea, actualul succesor al Papei Ioan Paul al II-lea, ca va fi un "Papa de tranzitie". Varsta inaintata (78 de ani la momentul alegerii), destinul unui pontificat in umbra personalitatii lui Ioan Paul al II-lea, precum si imperativul Conciliului Vatican II
"Spe salvi" este o enciclica neobisnuita nu doar pentru ca nu face nici o trimitere la Vatican II, ci si pentru ca poate fi citita atat teologic cat si politic. Referintele nu trimit doar la Biblie sau parinti ai crestinismului, ci si la Dostoievski, Bacon, Marx, Adorno si scoala de la Frankfurt, Kant. Spre deosebire de scrierile predecesorului sau, cele semnate de Benedict al XVI-lea par mult mai directe in numirea raului. Din acest punct de vedere, "Spe salvi" nu este o enciclica incorect politic, ci mai curand impotriva ideii de limbaj corect politic. Cele doua tipuri de lectura se interconditioneaza in sensul in care Sfantul Parinte foloseste concepte teologice (in primul rand cele ale adevarului si credintei) pentru a explica concepte politice (libertate si ratiune).

Ceea ce ar putea fi privit ca nucleu dur al enciclicei este invitatia la reflectie si auto-reflectie, atat a modernitatii, cat si a crestinismului in sine. Reflectia modernitatii inseamna reconsiderarea a doua ispite care au sedus umanitatea din secolul XVII (in discursul cartezian al lui Descartes sau Pascal), pana in secolul XIX si XX sub forma marxismului: salvarea umanitatii, adica crearea unei lumi perfecte, prin progresul stiintific si revolutia politica. Reflectia crestinismului inseamna reconsiderarea tentatiei de a privi mantuirea intr-un mod individualist si reintoarcerea la mesajul crestinismului originar. Altfel spus, enciclica sugereaza o perspectiva teologica a vietii comunitare in acord cu mesajul biblic ca Dumnezeu pe care nu-l vedem nu poate fi iubit daca pe aproapele pe care-l vedem nu-l iubim.

Douã conceptii despre mântuire

Biserica din Rãsãrit (prin care înteleg Biserica Ortodoxã) si cea din Apus (Biserica Catolicã si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Vestul are o conceptie juridicã în timp ce Estul are o conceptie ontologicã. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni opereazã cu termeni cum ar fi vinã, pedeapsã si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viatã si îndumnezeire. Acest articol încearcã sã explice diferentele dintre aceste conceptii, cât si consecintele acestor diferente.

O perspectivã istoricã

În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care pãrea foarte atrãgãtoare prin simplitatea si logica ei. Aceastã conceptie poate fi rezumatã în urmãtoarele puncte:

Omul – o fiintã finitã – a adus o ofensã infinitã unui Dumnezeu infinit.

Ofensa fiind infinitã, ea nu poate fi înlãturatã prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecintã o pedeapsã infinitã a unui iad vesnic.

Dumnezeu îi iubeste pe oameni, dar Justitia nu îngãduia un simplu act de iertare. Cumva Dumnezeu trebuia sã reconcilieze dragostea lui cu aceastã Justitie.

Solutia a fost moartea pe cruce a lui Hristos. Fiind Dumnezeu, jertfa lui Hristos are a valoare infinitã, de care El însusi nu are nevoie, fiind cu totul drept si lipsit de pãcat. Mânia lui Dumnezeu este satisfãcutã de aceastã pedeapsã.

Printr-un act de transfer, Dumnezeu imputã credinciosilor acest exces de neprihãnire câstigat de Hristos. Ei sunt astfel absolviti de vina pãcatului lor, pentru cã plata infinitã pãcatului a fost efectuatã de Hristos.

Aceastã conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseanã, ruptã de Biserica din Rãsãrit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latinã a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberã o persoanã condamnatã de lege. Crestinii din Rãsãrit, care au continuat sã citeascã Noul Testament în limba greacã, au pãstrat semnificatia originalã a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept prin bunãtatea si corectitudinea lui, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directã a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implicã de asemenea idea de om drept, adicã bun, fãrã nici o conotatie legalã.

Latinii au continuat sã vadã dreptatea în termenii legali ai unui tribunal Roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru legal pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui în Rãsãrit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazatã pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învãtãtura crestinã.

Dar lumea latinã a fost tulburatã si de alte tendinte, care se continuã în Apus pânã în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.

Fidelitatea

Daca se tine seama de majoritatea punctelor de vedere, una din concluzii ar fi aceea ca fidelitatea, ca si multe alte aspecte existentiale, nu ar depinde exclusiv doar de consumarea actului in sine. Este un subiect sensibil, cu multe fatete si permanent generator de discutii.

Religiile care sustin monogamia descriu chiar foarte explicit adulterul, specificandu-se ca nu numai faptul in sine ar fi condamnabil, dar si gandul care ar alerga la alt partener decat cel recunoscut/ declarat oficial. Pe de alta parte, documentarele stiintifice vorbesc despre firea poligamica a omului si despre naturaletea tendinţelor umane de a avea mai multi parteneri, fie ca vorbim de relatii consumate in timp, ori concomitent.

Si totusi majoritatea se situeaza intre aceste extreme. Sunt persoane care si-au imaginat sau au visat, cel putin o data, casatoriti sau "legati" fiind intr-o relatie, o imbratisare pasionala cu un personaj inchipuit, cu actorul preferat etc. Sunt persoane care isi amintesc din cand in cand cum era sau cum ar fi fost intr-o anumita relatie din trecut. Sunt persoane care isi pun aceasta problema din perspectiva viitorului, mai mult sau mai putin indepartat sau... imaginar. Cu toate acestea insa, raman fideli prezentului si implicit, lor insisi. Nu trebuie sa fim ipocriti pentru a ne recunoaste umanitatea, imperfectiunea. Nici o persoana suficient de inteligenta nu se poate astepta de la partenerul sau sa nu mai priveasca vreodata in alta parte decat in ochii lui.

Se stie cat de subtire poate fi hotarul dintre fantezie si realitate, insa ceea ce multi nu (re)cunosc este faptul ca aceasta granita nu constituie o limită chiar atat de usor de trecut atunci cand avem educatia, moralitatea si maturitatea sexuala necesara.

Inteleg drama prin care trec unii oameni inselati de parteneri. Dar nu aprob dorinta lor uneori obsesiva de a continua o astfel de relatie rezumata din acel punct doar la agresiune psihica si/sau fizica, neincredere sau reprosuri veninoase. Din toate acestea rezulta numai o convietuire fara noima, chinuita si inumana. Este dureros sa fii inselat dar tocmai acest fapt este semnul de netagaduit ca ceva, undeva nu merge. Si ar fi de preferat alegerea singuratatii decat instrainarea in doi.

Cand cineva “aluneca”, premeditat sau nu, cred ca ar fi indicat sa o faca totusi in liniste si pe intuneric, avand macar acea farama de bun simt de a fi precaut! Cat despre “autodenuntare”, dupa parerea mea, este o prostie la fel de mare ca si cand ti-ai “sapa singur groapa”. Nu poţi astepta inţelegere tocmai din partea persoanei pe care ai ranit-o, doar pentru ca tu simti nevoia sa-ţi “eliberezi” constiinţa. Pe langă o totala lipsa de respect, dai dovada si de indiferenţa. Si cum poate cineva sa braveze cu o asemenea “scapare”? Am intalnit persoane care chiar se laudau cu diversele lor escapade. Mi-au parut de-a dreptul patetice in timp ce incercau sa dovedeasca tuturor si sa se convinga chiar pe ele insele de potentialul cu care ar fi dotate. Nu comentez nimic insă despre potentialul lor... la capitolul intelect! Pana si Casanova era renumit pentru

DREPTATEA

Fiecare om doreste sa I se faca dreptate. Dreptatea este un proces în care o persoana primeste rasplata ca beneficiu al unei actiuni de care a suferit. De cele mai multe ori asa numita " dreptate a legii " nemultumeste pe cei mai multi. Astazi oamenii legii au înlocuit procesul dreptatii cu legea si felul de aplicare al ei cu majoritatea de voturi . Dreptatea însa este un process absolut si impartial. Ea trebuie sa fie aplicata fara prejudicii. Biblia ne învata ca numai Dumnezeu este drept. Oamenii sînt subiectivi. Nu au capacitatea de a face dreptate. Dreptatea divina a Creatorului se poate defini clar prin expresia : " intelepciunea de a judeca absolut, impartial si fara prejudicii ". Analizînd definitia de mai sus observam clar neputinta omului de a judeca drept. O fiinta obiectiva , partinitoare , cu prejudicii nu poate sa se califice pentru un astfel de nobil scop: dreptatea. Cu convingere psalmistul exclama despre Dumnezeu : " El judeca lumea cu dreptate ",(Ps. 9:8.) si "Dreptatea si judecata sînt temelia scaunului Tau de domnie."(Ps. 89:14).

Adevarul biblic da aceeasi semnificatie inportanta dreptatii Lui Dumnezeu ca si credinciosiei Lui, sau adevarului Sau , ca fiind în consistenta cu natura Lui Proprie. Cum Dumnezeu nu poate sa minta, sau nu poate sa fie necredincioas tot asa El nu poate sa fie nedrep. Si aceasta pentru ca dreptatea ca si credinciosia sau adevarul sînt caractere ale naturii Sale intrinseci.

In traducerea romaneasca a bibliei cuvîntul dreptate este de multe ori tradus si cu neprihanire. Unele citate au cuvîntul neprihanire înlocuit prin cuvîntul potrivit de dreptate. Apostolul Pavel ne învata ca dreptatea Lui Dumnezeu s-a manifestat în jertfa Lui Isus Hristos , care a fost suficienta sa arate oamenilor ca Dumnezeu nu este nici indiferent pacatului nici delasator. Din contra, Dumnezeu demonstreaza ca Sfintenia Lui îsi gaseste expresie în dreptatea de a pedepsi pacatul, chiar daca cel pedepsit este substituitorul lumii, singurul Sau Fiu , Isus Hristos.

Pavel scrie romanilor :" Dar acum s-a aratat o dreptate , pe care o da Dumnezeu , fara lege, …. , si anume , dreptatea data de Dumnezeu , care vine prin credinta în Isus Hristos , pentru toti si peste toti cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire . " Observati cum Dumnezeu este impartial si fara prejudicii : El a ales pe Fiul Sau sa fie pedepsit în locul nostru, fara deosebire.

Dreptatea Lui Dumnezeu se manifesta prin rasplata de care se bucura cei credinciosi Lui si prin pedeapsa celor necredinciosi. Pavel scrie :" De aceea ne laudam cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia si credinta voastra în toate prigonirile si necazurile, pe care le suferiti.Aceasa este o dovada lamurita despre dreapta judecata a lui Dumnezeu, întrucît veti fi gasiti vrednici de Imparatia lui Dumnezeu , pentru care si suferiti. Fiindca Dumnezeu gaseste cu cale sa dea întristatre celor ce va întristeaza si sa va dea odihna atît voua, care sînteti întristati, cît si noua, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacara de foc , ca sa pedepseasca pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu si pe cei ce nu asculta de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos."

Dreptatea este parte din caracterul Lui Dumnezeu. El este numit " Judecatorul cel drept".In psalmul 11.7 avem scris :" Domnul este drept , iubeste dreptatea." Dreptatea Lui se manifesta si asupra noastra . Apostolul Ioan ne scrie :" Daca ne marturisim pacatele El este credincios si drept , ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire ." Omul poate sa devina drept numai prin Dumnezeu. Ioan scrie ca : " Daca stiti ca El este drept, sa stiti si ca oricine traieste în dreptate este nascut din El".(1 Ioan 2:29 ). Dumnezeu ne îndeamna sa fim drepti , pentru ca El este drept.

Omul încearca sa-si faca dreptate singur. Dar Biblia ne învata ca Insusi Fiul Lui Dumnezeu, în timpul lucrarii Sale pe pamînt , nu a judecat dupa dreptatea lui ci a judecat dupa dreptatea lui Dumnezeu. Isus a spus: " Eu nu pot face nimic dela Mine însumi: judec dupa cum aud; si judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut sa fac voia Mea , ci voia Tatalui , care M- trimis."(Ioan 5:30).

Dumnezeu în dreptatea Lui da fiecaruia dupa credinciosia care o dovedeste prin fapte. In pilda lucratorilor viei de mai multe ori este repetata porunca aceasta:" Duceti-va si voi în via mea, si ve-ti primi ce va fi cu dreptul."Adica si cei care au venit la ceasul al treilea, si ce de la ceasul al saselea, si cei de la ceasul al noulea, si cei de la ceasul al unsprezecelea au primit aceeasi invitatie si aceeasi promisiune. Multi contesta dreptatea Lui Dumnezeu. Asa a fost si în cazul pildei amintite mai sus. Dar raspunsul din partea stapînului a fost clar:" Prietene, nu-ti fac nici o nedreptate….." Si este adevarat. Dumnezeu nu face nedreptati. In dreptatea Sa el rasplateste fiecaruia dupa cum I se cuvine.

Sa fim oameni drepti, pentru ca Dumnezeul nostru este drept. De ce sa fie ochiul nostru rau cînd Dumnezeu este bun. Sa fim în stare sa marturisim împreuna cu psalmistul:" Judecatile Domnului sînt adevarate, toate sînt drepte".

Creştini, persecutaţi pentru religie

În unele ţări asiatice şi africane, creştinii sunt bătuţi şi chiar omorâţi din cauza credinţei lor în Iisus Hristos. Pentru că nu vor să se convertească la alte confesiuni, ei îndură suferinţa sau se refugiază în statele vecine.

Cu toate că propovăduieşte toleranţa şi iubirea aproapelui, creştinismul nu este privit cu încredere, mai ales în statele conduse de regimuri autoritare, fiind o religie interzisă. Nici în ţările care pretind că sunt democraţii mai mult sau mai puţin consolidate, minorităţile religioase nu au parte de prea multe drepturi şi chiar devin ţinta unor atacuri ale extremiştilor de altă religie.

Deşi Constituţiile garantează libertatea religioasă, în realitate, creştinii nu au dreptul nici măcar să îşi procure Biblia, iar în cele mai fericite cazuri, au doar un lăcaş sfânt improvizat. Potrivit asociaţiei culturale franceze, Portes Ouvertes France, ei sunt închişi şi torturaţi, mai ales în Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Asia de Est şi de Sud-Est, dar şi în Africa.

Dintre primele zece ţări unde persecuţiile creştinilor sunt cele mai grave, Coreea de Nord se află la loc de frunte, unde regimul comunist a interzis orice formă de libertate a cultelor. Pentru populaţia care este ruptă de restul lumii şi dependentă de conducere, creştinismul este o religie rea. Adepţii săi sunt loviţi, maltrataţi şi trimişi la închisoare. Dincolo de gratii ajung chiar şi familii întregi dacă unul dintre membrii săi este prins cu o Biblie sau cu alte cărţi religioase.

Pe locul doi al clasamentului se află Arabia Saudită, unde nicio minoritate religioasă nu este recunoscută, toţi cetăţenii fiind consideraţi musulmani. Practicarea în public a cultelor nonislamice este interzisă şi cei care încalcă aceste reguli riscă să fie închişi, biciuiţi şi chiar torturaţi.

Cei aproape un milion de catolici care trăiesc aici nu au niciun lăcaş sfânt şi nu au voie să aducă în ţară Biblii şi obiecte de cult. În faţa liderilor lumii, regele Abdullah al Arabiei Saudite vrea să pară un reformator: după vizita pe care a făcut-o anul trecut la Vatican, relaţiile cu Papa sunt mai cordiale, iar acum negociază construirea primei biserici. În plus, conferinţa interconfesională care a avut loc recent în cadrul ONU la iniţiativa suveranului saudit ar putea aduce mai multă toleranţă pentru celelalte confesiuni.

Tot în Orientul Mijlociu, o altă ţară islamică, Iranul, acordă unele libertăţi minorităţii creştine, însă lăcaşurilor lor de cult sunt supravegheate de poliţia secretă. Cazurile de încarcerare, hărţuire şi discriminare nu sunt puţine. Bisericile armeană şi asiriană sunt autorizate să îşi înveţe concetăţenii în propria limbă, dar nu au voie să primească în rândul lor persoane care au părăsit
islamul.

Într-una dintre cele mai puţin evanghelizate ţări din lume, Insulele Maldive, islamul este religie de stat, iar cine se converteşte la altă religie îşi poate pierde şi cetăţenia. Din cauza controlului strict, puţinii creştini care trăiesc în acest paradis turistic păstrează un secret absolut în privinţa credinţei lor.

Discriminări există şi în ţări unde budismul este religie de stat, ca Bhutanul. În această mică monarhie, oficial, creştinismul nici nu există, deşi se pare că are aproape 13.000 de adepţi în toată ţara. Totuşi, ei nu au dreptul să se roage decât în familie.
În Yemen, să le vorbeşti musulmanilor despre Evanghelie este strict interzis, iar creştinii sunt închişi şi bătuţi din cauza credinţei lor. Şi în Afghanistan, ei sunt maltrataţi dacă sunt prinşi în timp ce predică Evanghelia.

Autorităţile comuniste din Laos supraveghează şi ele cu stricteţe biserica, ai cărei adepţi numără în jur de 100.000 de protestanţi şi 45.000 de catolici. În urma actelor de represiune care au avut loc împotriva lor, numeroase case au fost distruse, iar zeci de creştini au fost trimişi la închisoare. Situaţia nu este mai bună nici pentru cei aproape 2,5 milioane de creştini din Uzbekistan care sunt forţaţi să se convertească la islam. Raidurile poliţiei sunt frecvente, în timpul cărora credincioşii sunt arestaţi, loviţi şi torturaţi, iar cărţile lor şi alte materiale creştine sunt distruse.

Mai multă libertate au creştinii din China, dar numai în unele regiuni ale ţării, cum este regiunea Henan din vest. Cifrele oficiale vorbesc de 40-50 de milioane de creştini, dintre care cei mai mulţi sunt recunoscuţi de stat, dar datele neoficiale indică aproape o sută de milioane de credincioşi. Chiar dacă nu reprezintă un pericol pentru autorităţi, ei sunt ţinuţi sub supraveghere. În alte zone ale ţării, ei sunt ameninţaţi şi închişi din cauza credinţei lor.

Violenţele continuă şi în alte ţări. În Irak, creştinii au trăit în pace în timpul lui Sadam Hussein, dar odată cu intervenţia americană au început şi violenţele împotriva lor. Bisericile au fost aruncate în aer, iar preoţii răpiţi pentru că au aceeaşi religie cu trupele străine care au invadat ţara. Pentru că au fost forţaţi să se convertească la islam, peste 300.000 de credincioşi şi-au părăsit locurile natale în ultimii cinci ani.

Şi creştinii din India au plecat cu miile numai în ultimele luni, din cauza valului de violenţe care a fost declanşat la sfârşitul lunii august, după ce un predicator hindus a fost ucis. Militanţii hinduşi au pus crima pe seama creştinilor şi le-au incendiat casele, i-au mutilat şi i-au obligat să se convertească la religia lor.

Entuziasmată de posibilitatea aderării la UE, Turcia a făcut paşi importanţi spre respectarea drepturilor omului. Totuşi, creştinii mai sunt încă ţinta atacurilor unor extremişti musulmani.

În Qatar, unul dintre cele mai bogate state islamice din regiunea Golfului Persic, creştinii îşi pot practica religia fără restricţii majore. Îşi pot cumpăra o Biblie, dar nu au voie să comercializeze cărţi religioase în cantităţi mari.

Libertate

M-am gandit de cateva ori la libertate... E o stare de spirit sau o realitate obiectiva? De obicei consideram libertate acea conjunctura in care putem face ceea ce ne dorim. Iar lipsa libertatii ca ingradirea noastra in a face exact ce dorim. Dar, daca mergem mai departe, suntem noi liberi sa ne dorim? Sau, cu alte cuvinte, ceea ce ne dorim vine din libertatea noastra de a decide, pe baza informatiilor despre noi si despre univers, ce vrem, si ce nu vrem?
Oare nu cumva, chiar nasterea e primul stalp dintr-un gard care se va construi toata viata in jurul nostru? Oare nu s-ar putea ca primul lucru pe care-l vedem, mirosim, auzim, sa influenteze in mod decisiv evolutia noastra ulterioara? Se spune ca un om informat e un om liber. Nu cred. Dimpotriva, cred ca e mai putin liber decat cel neinformat. Pentru ca orice informatie e asimilata (vrem-nu vrem) si cu un "rest" din modul in care a fost prezentata. Din structura deja existenta si din care am extras-o noi. Nu exista informatie pura. De aceea, ma-ntreb in ce masura suntem dependenti de modul in care am primit (extras) o informatie si cat de constienti suntem de "resturile" asimilate. Si-atunci, cata libertate ne ramane in a stabili exact ceea ce credem, ceea ce stim, ceea ce vrem? Oare un om caruia i s-ar "servi" doar informatie pura, fara "resturile" valorice - bun-rau - ar fi capabil sa ia o decizie? Nu cumva libertatea aceasta absoluta ar fi, de fapt, sursa unui blocaj? Libertatea le da oamenilor un sentiment de putere. Au putere asupra lor! Au senzatia ca sunt mai autentici in momentul in care se bucura de libertate. De aceea, de
multe ori, dorinta de libertate nu vine dintr-o necesitate profunda de a face ceva (neingaduit de ceilalti) ci ca o revolta, pur si simplu, impotriva gardului, ca o fronda destinata afirmarii independentei.
Oamenii care se simt liberi se simt si diferiti, nu? Dar, de cele mai multe ori, disparitia cenzurii externe duce la constientizarea (sau macar manifestarea cu putere) a celei interne. Regulile acestei cenzuri sunt stabilite tot pe baza informatiilor asimilate in timp.
Si, evident, a experientelor de viata. Dar si acestea au fost transformate in informatii depozitate in diferitele straturi ale structurii noastre, cu ajutorul mecanismelor noastre de gandire. Dependente de informatiile asimilate anterior. E un cerc vicios. Si-atunci, suntem noi liberi cu adevarat? Istoria omenirii a aratat ca oamenii nu vor sa fie liberi, de fapt. Ca, atunci cand se trezesc fata in fata cu universul, de cele mai multe ori ostil si misterios, isi inventeaza singuri repere intre care sa se simta in siguranta. Si pe care le transfera celorlalti in timpul interactiunii cu ei. S-a observat ca oamenilor le e mult mai frica sa fie pusi in situatia de a alege decat de a accepta o varianta sau alta, in functie de conjunctura constrangatoare exterioara. Cu cat sunt mai multe variantele de raspuns, cu atat oamenii pierd mai mult timp in a alege una si cu atat sunt mai speriati de faptul ca s-ar putea sa fi gresit in alegerea facuta. Si-atunci, atunci cand nu exista constrangere exterioara, isi construiesc una interioara pentru a le fi mult mai usor in a alege. Credintele noastre sunt complexele interne de repere care ne ajuta sa taiem nodurile gordiene. Asta ne scuteste de multe blocaje psihice si emotionale, ne ajuta sa mergem inainte si sa nu inghetam in fata unei probleme a carei solutii trebuie aleasa. Dar suntem noi liberi, cu adevarat, atunci cand luam decizia? Sau suntem, de fapt, dependenti de frica noastra de a fi liberi?

Cafeaua

Bautura sau drog?

Ce este cafeina?
Cafeina este un drog consumat în mod frecvent. Se gaseste în diferite bauturi ca ceaiul negru, cafeaua, bauturi acidulate care contin cola si ciocolata. De asemenea, cafeina este adaugata si în compozitia altor bauturi, si este un ingredient prezent în unele medicamente eliberate fara reteta, cum ar fi cele pentru dureri de cap, raceala, alergii, antialgice si pilule pentru mentinerea starii de veghe.

Cca 80% din populatia adulta consuma cafeina, si cca 20% consuma peste 350 mg/zi – cantitate suficienta pentru a produce dependenta fizica.
Ce determina continutul în cafeina al unui produs?
Metoda de preparare a ceaiului sau cafelei determina continutul de cafeina al bauturii. O ceasca de cafea instant contine cca 65 mg cafeina, în timp ce cafeaua filtrata contine cca 110 mg/ceasca. Ceaiul negru si majoritatea bauturilor racoritoare cu cafeina contin cca 30-65 mg/portie. Bauturile din ciocolata fierbinte contin cca 5 mg/ceasca, în timp ce batoanele de ciocolata pot contine între 10 si 40 mg per 60 g.
Este cafeina periculoasa?
Efectele fiziologice ale cafeinei pot fi vazute dupa consumarea a doar 1-3 cesti de cafea. Raportat la greutatea corporala, copiii cu varsta de 1-5 ani sunt cei mai mari consumatori de cafeina. Un copil care bea o cutie de bautura racoritoare cu cafeina ingereaza echivalentul a 4 cesti de cafea pentru un adult.

Cafeina este absorbita cu usurinta în organism, nivelul sangvin atingand valoarea maxima la cca. 30 minute dupa ingestie. Viteza eliminarii ei din sange variaza de la cateva ore la adult la cateva zile la nou-nascut. Viteza eliminarii este redusa în timpul sarcinii si prin folosirea anticonceptionalelor orale. Fumatul, pe de alta parte, pare sa creasca rata de eliminare a cafeinei din corp. Din acest motiv ingestia de cafeina ar trebui sa fie mult redusa sau eliminata complet de persoanele care încearca sa renunte la fumat, pentru a împiedica cresterea nivelului cafeinei în sange si posibila crestere a dorintei dupa nicotina.

Droguri

Drogul e o substanţă sau un amestec de substanţe naturale sau sintetice, având acţiune psihotropă (asemeni unui sedativ sau stimulent) asupra sistemului nervos central, intensificând unele procese (apar halucinaţii auditive sau vizuale) şi eliminându-le pe altele (durerea fizică, moralitatea). De-a lungul timpului, prin intermediul drogurilor, omul a încercat să trateze răul, să fugă de preocupaţii, de tristeţe, să se rupă de cotidian, să aibă o percepţie mistică şi să aibă experienţa sacrului, experienţă creata de el însuşi cu ajutorul drogului.

DEPARTAREA

Unde eşti iubită floare?
Te caut printre amintiri,
Să te atrag din depărtări
Cu parfum de trandafiri.

Mă uit în jur. Tu nu eşti
Cu zâmbetul încântător,
E fantastic când iubeşti,
Dar timpul este trecător!

În mine gânduri de copil
Chipul tău ţi-l înrămează,
Într-un fel foarte subtil
Cu trandafiri te încadrează.

Nişte kilometri ne despart
Dar avem o stea comună,
Tot cerul ne-a înconjurat
Cu a stelelor cunună.

Religia limiteaza

De ce unii religiosi sunt atat de siguri ca sunt singurii detinatori ai apei calde astfel ca sunt in stare sa-i marginalizeze, agreseze pe cei care au alte puncte de vedere? Ma uit la Crestinism si vad o Biserica Ortodoxa Romana atotputernica, putreda de atata coruptie, in care pentru ca un preot sa primeasca o parohie trebuie sa intre in anumite birouri cu plicuri burdusite de euro in mapa, iar aceasta institutie raspandeste dogma crestina conform careia doar ei, crestinii, sunt cei care stiu Calea spre Divinitate. Ar fi adevarat, daca la intrarea in Rai ar trebui sa prezinti plicul cu euro.

Oricine are alte orientari spirituale, puncte de vedere, ori care apartine unei alte confesiuni, este in mod clar catalogat ca fiind eretic, ratacit, pagan si trebuie redus la tacere. Pleaca-ti capul la ceea ce-ti spune preotul caci numai el te poate duce la Dumnezeu… Ma lasi? Daca ar sti macar sa-si duca sutana cu demnitate ar fi o mare performanta, d-apai sa duca atatia oameni spre Creator. Preotii nu mai pot fi cercetati dpdv al colaborarii cu Securitatea, fac adevarate afaceri imobiliare si ei sunt SINGURA CALE spre Dumnezeu? Ei???

De ce oamenii nu sunt in stare oamenii sa coexiste? Sa-si duca viata indiferent de religie, orientare spirituala. De ce m-ar deranja pe mine ca Mihai, colegul meu, este musulman? De ce sa-l vad ca un ratacit care habar nu are pe unde umbla, cand el s-ar putea sa stie mai multe si mai bine decat mine, care sunt crestin? De unde inversunarea aceasta religioasa care a omorat mai multi oameni decat orice razboi?

Sfânta Treime

Învăţătura despre Sfânta Treime - termen care nu apare în Sfânta Scriptură - îşi face simţită prezenţa în filozofia creştină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credinţă creştine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:

- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfinţitor;

- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfinţitor;

- Duhul Sfânt este sfinţitor, dar co-creator, co-mântuitor.

Trinitarienii susţin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către diverşi "eretici", cum sunt numiţi de aceştia adversarii trinităţii, precum Arie şi Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii contestatari ai Sfintei Treimi.

Primele două concilii ecumenice (Niceea - 325 şi Constantinopol - 381) au statornicit definitiv învăţătura de credinţă a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o "adevărata cinstire în toată lumea creştină a Sfintei Treimi."

Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: "Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în fiinţă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii şi complet Independent în raport cu orice" întradevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent.

În acelaşi timp această accepţiune a Sfintei Treimi se diferenţiază net şi de viziunea monoteistă a evreiilor nominali, care în 1500 de ani până la Cristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepţiune.

Problema trinităţii rămâne destul de controversată, la fel cum a fost şi la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării acestei dogme ca oficială de către bisericile creştine a dus la reacţii adverse în lumea orientală.

Se pot observa remarci condamnatoare şi în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ţinând cont că şi islamul are la bază credinţa monoteistă iudaică şi îl acceptă pe Iisus Cristos drept un profet foarte important la fel ca Moise.

Din acest punct de vedere multi exegeţi susţin că "acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire şi despre viaţa veşnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioşi datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinităţii"

Biserica Catolică

Biserica Catolică (din gr. καθολικός, în trad. "universal", derivat din κατα ολον, "pentru întreg") este organizaţia tuturor creştinilor care se găsesc în comuniune cu Scaunul Apostolic al Romei (ocupat de papa de la Roma). Aceştia constituie cel mai numeros grup religios din lume cu numeroase ordine de călugări. Biserica Catolică este formată dintr-un numar de biserici particulare, definite pe criterii teritoriale si rituale. In sfera de influenţă occidentală bisericile particulare sunt numite dioceze, iar în sfera de influenţă orientală eparhii. Toate aceste organizaţii au în fruntea lor un episcop, considerat de credincioşi ca fiind succesor spiritual direct al apostolilor. În fruntea colegiului episcopilor se află episcopul Romei, cunoscut sub numele de Papă, care este văzut de credinciosii catolici ca succesor direct al lui Petru, întâistătătorul colegiului apostolilor lui Iisus Hristos.

Biserica Catolică desfăşoară serviciile religioase după mai multe rituri, între care cel mai răspândit este ritul latin, practicat de Biserica Romano-Catolică. Un loc important îl are ritul bizantin, practicat între altele de Biserica Română Unită cu Roma.