Biserica din Rãsãrit (prin care înteleg Biserica Ortodoxã) si cea din Apus (Biserica Catolicã si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Vestul are o conceptie juridicã în timp ce Estul are o conceptie ontologicã. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni opereazã cu termeni cum ar fi vinã, pedeapsã si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viatã si îndumnezeire. Acest articol încearcã sã explice diferentele dintre aceste conceptii, cât si consecintele acestor diferente.
O perspectivã istoricã
În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care pãrea foarte atrãgãtoare prin simplitatea si logica ei. Aceastã conceptie poate fi rezumatã în urmãtoarele puncte:
Omul – o fiintã finitã – a adus o ofensã infinitã unui Dumnezeu infinit.
Ofensa fiind infinitã, ea nu poate fi înlãturatã prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecintã o pedeapsã infinitã a unui iad vesnic.
Dumnezeu îi iubeste pe oameni, dar Justitia nu îngãduia un simplu act de iertare. Cumva Dumnezeu trebuia sã reconcilieze dragostea lui cu aceastã Justitie.
Solutia a fost moartea pe cruce a lui Hristos. Fiind Dumnezeu, jertfa lui Hristos are a valoare infinitã, de care El însusi nu are nevoie, fiind cu totul drept si lipsit de pãcat. Mânia lui Dumnezeu este satisfãcutã de aceastã pedeapsã.
Printr-un act de transfer, Dumnezeu imputã credinciosilor acest exces de neprihãnire câstigat de Hristos. Ei sunt astfel absolviti de vina pãcatului lor, pentru cã plata infinitã pãcatului a fost efectuatã de Hristos.
Aceastã conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseanã, ruptã de Biserica din Rãsãrit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latinã a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberã o persoanã condamnatã de lege. Crestinii din Rãsãrit, care au continuat sã citeascã Noul Testament în limba greacã, au pãstrat semnificatia originalã a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept prin bunãtatea si corectitudinea lui, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directã a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implicã de asemenea idea de om drept, adicã bun, fãrã nici o conotatie legalã.
Latinii au continuat sã vadã dreptatea în termenii legali ai unui tribunal Roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru legal pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui în Rãsãrit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazatã pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învãtãtura crestinã.
Dar lumea latinã a fost tulburatã si de alte tendinte, care se continuã în Apus pânã în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu